Azi am realizat că, pentru mine, pâinea noastră cea de toate zilele este rugăciunea. Este hrana mea vitală, căci ea este Duhul lui Dumnezeu viu, lucrător și hrănitor al ființei mele lăuntrice, adică al ființei mele adevărate. În ea sunt atât de bine cuprinse harul, dragostea, umilința, sfânta cugetare și luarea aminte... Dar ce vorbesc?! Însuși Domnul!
Eu numai astfel pot trăi, prin rugăciune. Altfel nu mă recunosc, nu mă pot defini ca persoană, nu știu efectiv să fiu, să gândesc, să exist. Rugăciunea, ca stare ființială, este pâinea cea spre ființă, din care trebuie să gust, să mă hrănesc zilnic, clipă de clipă, pentru a putea trăi.
Pâinea noastră cea de toate zilele mai sunt, pentru mine, poate și lacrimile. Este zi să nu plâng? Dacă nu cu ochii, măcar cu inima... pentru copiii mei, pentru Adam… Cu inima aceea anume, de mamă!
Da… cu adevărat, tainică ființă mama…
Ca adierea unei umbre traversează viața omului. Acum îl plimb în brațe, cântându-i pe hol. Încă îi place să-l culc așa, legănându-l la piept, în lumina candelei, cântându-i „Doamne, auzi glasul meu, primește rugăciunea mea…”. Din suflet îi cânt ca și cum da, da, tot iubindu-l, îl topesc și îl prefac pe el însuși în rugăciunea mea, pe care o aduc înaintea Ta…
Mereu am făcut asta, cu fiecare dintre ei. În zori când, obosită după o noapte „odihnitoare” cu câte un canin care tocmai a erupt, cu o viroză sau, mai complex, enteroviroză, îl ridicam în brațe, cu oasele trosnind, zicând în sinea mea: „să-și ia crucea sa în fiecare zi și să-mi urmeze Mie…”. Iar seara îi cântam de rugăciune. Iar acum toate s-au stins, precum candelabrul nostru cel vechi și coclit, ce și-a pierdut strălucirea.
A venit așa, pe nepusă masă, o dimineață care i-a furat anii cei candizi și amintirile cu licăriri în ele… Nimeni nu ne-a întrebat de ziua aceea când s-a trezit alt om, fără de apele cele dinlăuntru, în care care înotam dimpreună, ca într-un botez nou, de zi cu zi…
De aceea acum, când îl plimb pe Gheorghe, sufletul meu și crucea mea și rugăciunica mea cu mătase de aur și chip de stea, mă înfior a sabie dându-mi seama că ceasul acesta, clipa asta de iubire nespusă va rămâne doar acum, aici… Apoi se va stinge undeva în hăurile ființei lui supuse uitării. În memoria lui conștientă niciodată nu va mai fi acest moment deplin. Aș vrea să-l strâng cu sălbăticie înlăuntrul meu, să pot opri ornicul, anii… să pot păstra clipa asta cumva, undeva, pentru totdeauna! (Între noi fie vorba, dacă realmente aș putea, oare chiar aș opri-o? Cel mai probabil, nu. Este, poate, setea noastră ontologică după vecinicie, după spațiul aceala interior în care fiecare răgaz de har își are veșnicia lui imanentă.)
Dar așa trăiește mama, așa este iconomia ei…
Ea lucrează în adâncurile cele mai dinlăuntru ale omului, în vremurile cele din începutul ființei sale. Ce așază ea acolo, nimeni nu mai știe, nimeni... Ruga ei, lacrimile, iubirea și hohotul de viață... unde rămân? În taina de nepătruns a omului celui din ascunsul inimii. Nimeni nu își mai amintește vreodată, afară de lucrarea harului.
Ea șade tăcută și neștiută în genunea primordială a prunciei. Veghează, lăcrimează, trudește, se zdrobește, iubește, iubește și iar iubește...
Iar apoi… apoi iubește din nou, nesfârșit de dureros, dar și de dulce. Însă toate cele ale prunciei, omul le uită. Unde rămân oare zâmbetele și alinturile mamei, mângâierile ei calde pe obrăjori, unde se duc în viața omului cântecele duioase de leagăn și revărsarea unei inimi preapline de iubire dumnezeiască? Unde rămân rugăciunile ei sfârtecate de nezdruncinată iubire, rugăciunea care-i macină ființa de grijă, de ardere de tot pentru fiul ei iubit? Unde rămâne pruncul acela în viața omului?! Unde pruncul bălai și atât de curat, ochișorii limpezi, purtători de Rai, zâmbetul senin și pe deplin candid? Glasul venit din genunile nevinovăției, gânguritul atât de curat... Cum pot înveșnici aceste clipe?
Scriu printre lacrimi adânci. Unde e pruncul acesta în viața omului ce va deveni? Domnul meu, iubitul meu Domn, unde este? Căci, pe măsură ce crește, omul uită... De ce uităm aceste alese clipe ale existenței umane, vremea prunciei?
Copiii cresc. Și copilașii mei au crescut. Unde anume sunt acum ascunse în fiul meu adult propriile sale adâncuri? Nu pot afla, îmi amintește cu groază doar de cuvântul Domnului: „nu Îmi recunosc Chipul în tine”.
Unde e acea parte a ființei sale cu care Te-a iubit atât de mult? Unde pacea și harul cu care slujea în sfântul altar?
Gheorghe e încă atât de curat, până și când face șotii. Unde vor rămâne aceste priviri? Doamne, le va mai găsi cineva vreodată?
De Tine mă atârn, Doamne al timpurilor ascunse în noi! Doamne, Cel ce nu cunoști uitarea, în inima Ta încă dăinuie zâmbetul Mariei, ochii ei senini cât cerul de primăvară! În inima Ta încă se aud glasurile lor cristaline strigându-se pe pajiștea verde a vieții, pe retina privirii Tale călătoresc încă pruncii mei luați de mânuță, sub adierea arămie a toamnei...
Fă aceste clipe vii în inimile lor de-a lungul vieții! Adu-i aminte lui Efrem, Doamne, când a plâns în dimineața aceea cu lacrimi fierbinți după Tine, după Sfântul Efrem! Și apoi mi-a zis să avem grijă de șervețelul acela, că are lacrimi după Dumnezeu în el. Să nu îl aruncăm oriunde, ci la ars, unde aruncăm noi ce este atins de sfințenii. Și alte plânsuri ale lui, de căință sau de dor, încât ne aminteam de plânsurile Sfântului Efrem Sirul. Atinge cu degetul Tău Preasfânt acele părți ale inimii lor unde e ascunsă lumina care îi înfășura copilăria! Bucuriile de la Măgura, clipele de colindat, îmbrățișările din timpul Sfintei Liturghii, pa pieptul Bisericii-mamă…
Dar, Doamne, mai ții minte acel har cu care Tu plămădeai aceste clipe, acel har care, ca un abur, ca o adiere cuprindea văzduhul inimilor noastre și al clipei, al clipei prezenței Tale... Mai ții minte, Doamne, cum cântau colindele Tale la strană în Ajun de Crăciun? Doar mi se părea mie că din glăscioarele lor de cristal răsare lumină și simțire de Rai? Din chipușoarele lor, din hăinuțele tradiționale... Nu-i așa că și clipa aceea e acum cuibărită pe undeva, pe pelicula vremilor, vie, caldă și luminoasă, înfășurată în dragoste? Este scrisă vecinic în Cartea Ta, pe care cândva o vom citi… cu alți ochi și altă inimă…
Dar, Doamne, mai ții minte... daa, cu siguranță Tu mai ții minte ceea ce mintea mea tâmpă a uitat... Și mi le vei aminti prin harul Tău! Mai știi când am fost la Cioclovina? E minunat de câte ori mergem acolo, ori la Locurele! Adie rugăciunile celor ce au privegheat și s-au rugat, adie mireasma de tămâie a sfințeniei! Ce fericiți erau copiii, ce clipe nesofisticate, când alergau și erau pur și simplu fericiți! Fără contururi sau motive trupești! Pajiști, dealuri, poteci de munte, o ciorbiță de varză și era de ajuns să zburde de fericire! Iar alături tăcea, în rugăciuni de noapte, biserica.
Dar ei au uitat... Uităm fapte, dar, cel mai trist, Doamne, este că uităm gustul clipelor acestora, atmosfera lor interioară. Uităm cum e să fim curați cu inima, uităm cum e să fim cu Tine, asta cel mai mult mă doare! Uităm cum este simțirea prezenței Tale, până când uităm chiar și că ai venit... Doamne, nu mă lăsa să uit nimic din ce este legat de Tine!
Doamne, atinge creștetul acelei clipe în care ai venit Tu, ai venit aproape și ai cântat la inima noastră. Vino iară și desfă peste noi acea clipă, fă-o să-și reverse simțirile, melodia prezenței Tale în fiii noștri...
Maria Tudor
Fotografie de Andreea Stanciu