-1.webp)
Ne vorbește Cuviosul Serafim Rose († 2 septembrie)
Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea „înţelepciunii din afară”.
„Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru «Ortodoxie» poate fi atât de exagerat, încât duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziast convertit american: «Păi, e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?». A fi «ortodox, dar nu creştin» este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţă, duhul adevăratului creştinism”.
Părintele Serafim scotea în evidenţă felul cum ne putem lăsa duşi de „corectitudine” chiar şi în lucruri mărunte:
„Poate că îndrăgim icoanele bizantine bine făcute (ceea ce este un lucru bun), însă mergem prea departe dacă dispreţuim icoanele pictate într-o manieră mai modernă, care încă mai există în multe biserici. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cântarea bisericească, pentru arhitectură, pentru respectarea regulilor privitoare la post, la îngenuncherea în biserică etc…”.
„Dacă vă agitaţi ca să aveţi icoane din cele mai corecte şi începeţi să spuneți: «Este o icoană în stil greşit în biserica noastră», trebuie să aveţi mare grijă, pentru că puneţi prea mult accent pe ceva exterior. Sincer să fiu, când dau de o biserică unde nu sunt decât icoane de un stil desăvârşit, încep să am îndoieli gândindu-mă dacă nu cumva cei de acolo nu fac decât să urmeze o modă. Cunosc un caz, unul dintre multe, în care o biserică avea icoane ruseşti vechi, originale – unele bune, altele de un gust îndoielnic, pictate într-un stil mai nou –, iar un credincios mai râvnitor le-a luat pe toate şi le-a înlocuit cu reproduceri pe hârtie ale unor icoane în stil perfect bizantin. Şi care a fost rezultatul? Oamenii de acolo au pierdut contactul cu tradiţia, cu cei ce le-au dat Ortodoxia. Au scos icoanele originale înaintea cărora credincioşii s-au rugat veacuri de-a rândul”.
Părintele Serafim era pe aceeași linie cu prorocul veacului al XIX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt Împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni. Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist”. În unele locuri a spus şi cum se poate întâmpla aceasta:
„Vladimir Soloviov, în «Scurtă povestire despre Antihrist», sugera cu ingeniozitate că Antihrist, pentru a-i atrage de partea lui pe ortodocşii conservatori, va deschide un muzeu cu toate antichităţile creştine. Probabil că până şi reprezentările lui Antihrist însuşi (Apocalipsa 13:14) vor fi în cel mai curat stil bizantin, iar gândul acesta ar trebui să ne facă să ne trezim.
Antihrist trebuie înţeles ca un fenomen duhovnicesc. De ce vor dori toţi cei din lumea întreagă să i se închine? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui − ferească Dumnezeu! −, va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea chiar să semene a creştinism, de vreme ce «Antihrist» înseamnă cel ce este «în loc de Hristos» sau care «seamănă cu Hristos»”.
Ortodoxia „de seră”
Iară şi iară, Părintele Serafim îi sfătuia pe fraţii săi creştini ortodocşi să le arate dragoste şi milă celor aflaţi în suferinţă:
„Iată prilejurile zilnice de a ne arăta dragostea creştină: să dăm de pomană, să-i cercetăm pe bolnavi, să-i ajutăm pe cei nevoiaşi”.
Adeseori, Părintele Serafim vorbea despre primejdia de a transforma Ortodoxia într-un „stil”, trecând cu vederea îndatoririle creştineşti cele mai obişnuite. Iată ce a spus în cadrul unei conferinţe:
„Nu cumva ne lăudăm că ţinem posturile şi calendarul Bisericii, că avem icoane bune şi cântare de obşte, că dăm milostenie săracilor, şi poate şi zeciuiala datorată Bisericii? Nu cumva ne desfătăm cu înalte învăţături patristice şi discuţii teologice, dar fără a avea în inimile noastre simplitatea lui Hristos şi adevărata milă faţă de cei aflaţi în suferinţă? Dacă-i aşa, atunci avem o «spiritualitate satisfăcută» şi nu vom avea parte de roadele duhovniceşti ce vor fi arătate de cei lipsiţi de toate aceste «satisfacții», care suferă profund şi se nevoiesc pentru Hristos”.
În 1979, vorbind despre Arhiepiscopul Andrei de la Noul Diveievo, Părintele Serafim spunea:
„Ura creştinismul «de seră» al celor ce sunt ortodocşi «de plăcere», dar nu duc o viaţă de nevoinţă şi de adâncire a creştinismului lor. Noi, convertiţii, putem cădea cu uşurinţă în această ortodoxie «de seră». Putem trăi aproape de o biserică, putem avea slujbe în limba engleză, un preot bun, putem merge des la biserică şi ne putem împărtăşi des, putem fi într-o jurisdicţie «corectă» – şi totuşi să rămânem reci, nesimţitori, aroganţi şi mândri, cum spunea şi Sfântul Tihon din Zadonsk”.
Cu acelaşi prilej, Părintele Serafim a vorbit şi despre modul cum putem încerca să fim „duhovniceşti”, neglijând însă elementara dragoste creştină:
„Viaţa noastră duhovnicească nu este ceva livresc sau aplicarea unor formule. Tot ceea ce învăţăm trebuie să devină parte a vieţii noastre, ceva foarte firesc. De pildă, putem citi despre isihasm şi despre Rugăciunea lui Iisus şi chiar să începem să o rostim – şi totuşi să rămânem orbi la propriile patimi şi fără vreo reacţie faţă de cineva aflat în nevoie chiar în faţa noastră, fără a vedea că aceasta este o ispitire a creştinismului nostru, la un nivel mult mai elementar decât rostirea Rugăciunii lui Iisus”.
„Oriunde v-aţi afla în viaţa voastră duhovnicească”, sfătuia Părintele Serafim, „de acolo trebuie să începeţi să luaţi parte la viaţa Bisericii, să vă nevoiţi pentru Dumnezeu, să vă iubiţi unii pe alţii, să vă deschideţi spre cei din jur, să vă daţi seama de faptul că aveţi răspunderea faţă de ei de a fi măcar amabili şi binevoitori, încercând să faceţi fapte bune. Trebuie să luaţi aminte la necazurile celorlalţi, să le aduceţi mângâiere şi să-i ajutaţi să scape din ele. Toate aceste lucruri ajută la vieţuirea în har în Biserică”.
Din „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin
Editura Sophia, 2005