Ortodoxia inimii (I)

Ne vorbește Cuviosul Serafim Rose († 2 septembrie)

„Şi această poruncă avem de la El: cela ce iubeşte pre Dum­nezeu să iubească şi pre fratele său”. (I Ioan 4:21)

Încrederea Părintelui Serafim Rose în propria-i misiune creştea pe măsură ce el însuşi devenea un om al inimii. La începuturile lucrării sale misionare pusese accentul pe susţinerea adevăratei Ortodoxii, pe rezistenţa împotriva modernismului, renovaţionismului şi ecumenismului. Toate acestea erau bune pentru început. După cum el însuşi spunea: „Cu cât afli mai multe despre învăţătura şi practica creştină, cu atât mai mult descoperi câte greşeli ai făcut până atunci, iar dorinţa ta firească este să fii corect”. Dar toate aceste lucruri sunt doar la un nivel exterior, după cum avea să vadă tot mai limpede Părintele Serafim odată cu trecerea anilor. Nu şi-a schimbat niciodată filosofia de temelie; nu a devenit nicidecum mai ecumenist sau mai modernist spre sfârşitul vieţii decât fusese la început, când pornise să tipărească „Cuvântul Ortodox”. Doar că acum, mai ales după ce văzuse roadele amare ale „bolii corectitudinii” în Biserică, şi-a dat seama că există ceva cu mult mai însemnat ce trebuie propovăduit în vremurile acestea de pe urmă, când „dragostea multora se va răci” (Matei 24:12).

Mai presus de toate, Părintele Serafim a devenit propovăduitorul unei Ortodoxii a inimii. „Creştinismul adevărat”, afirma el într-o conferinţă, „nu înseamnă doar să faci alegerile corecte în domeniul credinței – aceasta nu e de ajuns pentru a-ţi mântui sufletul. Sfântul Tihon din Zadonsk spune: «De va zice cineva că adevărata credinţă este dreapta păzire şi mărturisire a dogmelor celor drepte, ar spune adevărul, căci orice credincios are neapărată trebuinţă de pravoslavnica păzire şi mărturisire a dogmelor. Însă această cunoaştere şi mărturisire nu poate prin ea însăşi să facă din om un creştin adevărat şi plin de credincioşie. Păzirea şi mărturisirea dogmelor ortodoxe se află totdeauna în adevărata credinţă în Hristos, însă adevărata credinţă a lui Hristos nu se găseşte totdeauna doar în mărturisirea Ortodoxiei. Cunoaşterea dogmelor celor drepte ține de rațiune, fiind adeseori stearpă, trufaşă şi mândră. Dar adevărata credinţă în Hristos se află în inimă şi este rodnică, smerită, răbdătoare, iubitoare, milostivă, îndurătoare, flămânzind şi însetând de dreptate; ea fuge de poftele lumeşti şi se alipeşte de singur Dumnezeu, râvneşte şi caută mereu cele cereşti şi veşnice, cu tot păcatul se războieşte şi neîncetat cere ajutor de la Dumnezeu pentru aceasta»”. Iar apoi îl citează pe Fericitul Augustin, care spune: „Credinţa creştinului este cu dragoste; credinţa fără dragoste este a diavolului”. Iar Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa, ne arată că „şi dracii cred şi se cutremură” (Iacov 2:19).

„Deci Sfântul Tihon ne arată începutul înţelegerii a ceea ce este Ortodoxia: este ceva ce ţine, mai înainte de toate, de inimă, şi nu doar de rațiune − ceva viu şi cald, nu abstract şi rece, ceva ce se învaţă şi se practică în viaţă, nu doar în şcoală”.

Un creştinism trăit din toată inima

Pentru a le da fraţilor săi creştini un simţământ mai adânc al unui creştinism trăit din toată inima, Părintele Serafim dădea exemplul grupului protestant „Gospel Outreach”.

„Protestanţii aceştia”, spunea el, „au o credinţă creştină simplă şi caldă, fără prea mult din îngustimea sectară ce caracterizează multe grupări protestante. Ei nu cred, la fel ca unii protestanţi, că sunt «mântuiţi» şi că nu mai au nevoie să facă nimic; ei cred în ideea de nevoinţă duhovnicească şi de desăvârşire a sufletului. Se silesc să se ierte unii pe alţii şi să nu țină minte răul. Ei adună de pe străzi vagabonzi şi hippy şi au un centru special pentru a-i reabilita şi a-i învăţa simțul responsabilităţii. Cu alte cuvinte, iau în serios creştinismul ca fiind cel mai însemnat lucru din viaţa lor; nu au deplinătatea creştinismului, pe care o avem noi, ortodocşii, dar e bun măcar şi atâta, iar aceşti oameni sunt calzi şi iubitori, cu vădită dragoste de Hristos. Astfel, ei sunt un exemplu a ceea ce ar trebui să fim noi, şi încă mult mai mult.

Unii dintre tinerii noştri ortodocşi se convertesc la asemenea grupări, dar se întâmplă şi invers – unii din aceşti protestanţi se convertesc la Ortodoxie. Şi de ce nu? Dacă noi avem adevăratul creştinism, trebuie să fie şi la noi ceva ce să poată fi văzut şi dorit de cel ce iubeşte sincer adevărul. Noi am botezat la mănăstire câţiva oameni din acest grup protestant; ei sunt atraşi la Ortodoxie de harul şi de Sfintele Taine, a căror prezenţă o simt în Ortodoxie, dar care sunt absente în grupul lor. Iar odată deveniţi ortodocşi, descoperă că experienţa lor protestantă, care părea cândva atât de reală, era fără adâncime, superficială. Liderii lor le oferă învăţături foarte practice, întemeiate pe Evanghelie, dar, după un timp, învăţăturile se epuizează şi ei ajung să se repete. Venind la Ortodoxie, aceşti convertiţi descoperă o bogăţie de învăţături inepuizabile, capabile să-i ducă până în adâncul experienţei creştine − o experienţă aflată mult dincolo de a celor mai buni dintre creştinii neortodocşi. Noi, cei ce suntem deja ortodocşi, avem această comoară şi această adâncime chiar în faţa noastră, şi ar trebui să o folosim mai deplin decât o facem de obicei”.

Părintele Serafim vorbea în termeni asemănători şi despre africanii care se converteau la Ortodoxie. Începând din anii ’60, urmărise cu mare interes misiunea ortodoxă din Africa, scriind şi publicând articole despre africanii converti­ţi la Ortodoxie, corespondând cu ei, trimiţându-le îmbrăcăminte, alimente, Biblii şi revista „Cuvântul Ortodox”. Era foarte mişcat de scrisorile primite din Africa, văzând în ele o evlavie simplă şi o dragoste caldă pentru Iisus Hristos şi Biserică, pe care le socotea vrednice de luat aminte de către mult prea complicaţii occidentali. Iată ce spunea într-o cuvântare:

„În ultimii cincizeci de ani a avut loc o extraordinară mişcare de convertire la Ortodoxie în Uganda, Kenya şi Tanzania, iar acum, în Congo şi în alte ţări. Aceşti oameni trimit adeseori la «Cuvântul Ortodox» scrisorile cele mai simple cu putinţă, pline de duhul Evangheliei, despre bucuria lor întru Domnul. Ei sunt foarte, foarte evlavioşi şi credincioşi Ortodoxiei. Astfel de oameni cu inima simplă doreşte Hristos, şi tocmai astfel de oameni vin astăzi în Biserica Ortodoxă”.

Într-o altă cuvântare, Părintele Serafim a vorbit mai mult despre unele dintre scrisorile primite:

„Sunt scrisori deosebit de emoţionante de la tineri africani convertiţi la Ortodoxie. Ei dau cea mai înaltă cinstire episcopilor lor. Unii merg la seminar. E limpede că acestor oameni din Africa li s-a dat o simţire ortodoxă autentică. Dacă oamenilor simpli li se predică Evanghelia ortodoxă, ei răspund şi acum la fel cum au răspuns întotdeauna în trecut. Însă cu oamenii complicaţi e mult mai greu”.

(va urma)

Din „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin

Editura Sophia, 2005