Minunate și nebănuite sunt lucrările Domnului cu noi! În tinerețe am citit și eu, ca mulți alții, Patericul și mi-am spus: „Ce frumos era odinioară…”. Și cu acest sentiment l-am închis și l-am așezat la locului lui în raft. Cam asta a fost tot. Dar viața însăși m-a rușinat (din nou) și mi-a arătat că nu există „odinioară” în Ortodoxie. Există „acum și pururea și în vecii vecilor!”.
Ei bine, într-una dintre drumețiile noastre spre sfinți am avut parte de ceva ce, cu adevărat, numai în filme întâlnești. Eram pe autostrada dinspre Tesalonic spre Atena. Ascultam radioul și discutam între noi despre vizitele pe care urma să le facem. Era extrem de cald și mergeam încet, cu geamurile lăsate, adulmecând mireasma ce venea din floarea pustiei și admirând leandrii imenși de pe marginea drumului. Nu pot să nu menționez că în Grecia nu ne-a claxonat absolut nimeni niciodată! Totul se desfășoară cu două viteze: încet și foarte încet. Siga-siga… cum s-ar zice.
Și, cum eram noi îmbrăcați în această atmosferă de relaxare, numai ce vedem că se apropie pe banda din stânga o mașină care mergea cu foarte mare viteză. Am amuțit amândoi și, într-o fracțiune de secundă, efectiv o fracțiune de secundă, o vedem în aer! Se învârtea în aer, pur și simplu, se rostogolea ca în filmele de acțiune unde profesioniștii fac cascadorii periculoase. Am încremenit! Am apucat să aud atât: „Maica Domnului!!! Maica Domnului!! Nuuuuuu!!!”. Era soțul meu care striga, implora, se tânguia pentru cei din mașină. Totul a durat exact o fracțiune de secundă și inima soțului meu a țâșnit, răzbătând ca un fulger cerul!
Doamne, mare este mila Domnului! Mare este dragostea Maicii Domnului! Nu voi obosi niciodată să o mărturisesc! Aceasta este Măicuța Domnului nostru!
Am privit amândoi înlemniți cum mașina, după ce a făcut trei rostogoliri în aer, s-a așezat înapoi, cu o ușoară bufnitură, pe cele patru roți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Nicio stricăciune, nimic! Eram bineînțeles opriți și noi pe banda de urgență și așteptam să vedem dacă nu e nevoie de ajutor. Am privit cum se deschid ușile mașinii și coboară mai întâi o doamnă din spate, care s-a așezat efectiv pe asfalt. Apoi o fetiță cu codițe, undeva pe la 4-5 ani... Nu plângea, doar își verifica codițele și-i spunea ceva mamei cu un zâmbet larg pe buze. Oare o fi crezut că cel de la volan a făcut o cascadorie minunată ca să o uimească pe ea? Oricum, chipul ei era liniștit, ba chiar ușor vesel. Un amestec de sentimente.
Ne-am asigurat că totul este în regulă (mașina nu suferise absolut nimic!) și am plecat.
Acum, nu pot să nu mă gândesc: oare nu cumva gândul, freamătul, strigătul soțului meu a fost „la timpul și la locul potrivit”? Oare nu cumva prin aceasta Bunul Dumnezeu a vrut să ne învețe că orice suspin și orice lacrimă este cu adevărat o rugăciune, cum spunea mereu Părintele Arsenie Papacioc? Sau poate pentru că cineva în mașină trăgea de o metanie, șoptind „Doamne Iisuse...”? Nu știu! Ceea ce știu și sunt încredințată este că, dacă am avea mai multă dragoste, răbdare, atenție față de celălalt în trafic, poate că nu am mai vedea atât de multe cruci pe marginea drumului… Dacă, atunci când suntem blocați, în loc să ne enervăm și să înjurăm, am face cruce peste ceilalți participanți la trafic (cum ne-a învățat Părintele duhovnic), poate că am trăi cuvântul „Orice suspin poate fi o rugăciune”.
Nu știu dacă ei au avut nevoie de noi, sau noi am avut nevoie de ei ca să înțelegem că trebuie să lucrăm cele ale inimii. Ceea ce însă cu siguranță știu acum este că dragostea cea adevărată, care sălășluiește de-a pururi în inimă, străbate cerurile.
Jenica Gavrilă
Fotografie de Toni Ferreira / pexeles.com