Într-o zi de iarnă a nins cu întrebări. Acestea erau scrise în diverse caligrafii pe bileţele rupte din agende sau pe foi de curs; vântul le smulgea din aer, troienindu-le pe acoperişuri. În scurt timp, străzile şi pomii s-au încărcat de hârtie ca de un frunziş ondulatoriu şi imaculat, ca-ntr-o curioasă toamnă polară. Lumea degaja cărările cu lopeti pătrate de lemn, clădind grămezi de răvaşe pe care mişunau bleumarin şi precum furnicile propoziţii interogative. Ele proveneau de la o conferinţă din Aula Magna a unei universităţi, unde a fost invitat un mare dascăl. Acestuia, onoraţii organizatori i-au pus miliarde de întrebări.
El nu a reuşit să răspundă tuturor, pentru că în sală ningea de asemenea cu bileţele aruncate din lojele etajelor superioare, care ameninţau să-i acopere pe cei de la parter, care, la rândul lor, redactau întrebări. Însă fiecare participant la tumultoasa dezbatere a fost mulţumit, întrucât a realizat că i s-a răspuns la obiect, tocmai la problema ridicată.
Dascălul era bătrân, iubit şi orb. Cu siguranţă, cea mai mare parte a locuitorilor oraşului şi-l amintesc. În principiu, era iubit pentru că cel mai adesea vorbea despre dragoste şi se contaminase cu ea, asemenea unui profesor de desen care umblă mereu mânjit de carbunele cu care lucrează. Deşi nu vedea nimic, reuşea să umple de fiecare dată cu o precizie de invidiat toate recipientele de afectivitate golite de cotidian din pieptul celorlalţi.
În seara cu pricina, deşi nu distingea ninsoarea de întrebări din imensa încăpere rotundă, îi auzea foşnetul şi înţelese că în curând se va aşterne o zăpadă de hârtie pe podea. La final a coborât treptele scenei pe întuneric, a ieşit pe întuneric din sală, condus de un student eminent, pe întuneric a străbătut şi culoarele universităţii ticsite de lume murmurândă şi, când a ieşit în iarna de afară, era lumină.
Nins şi surprins de faptul ca vede pentru prima dată, a rămas într-o aşteptare zglobie, ca un copil căruia îi arunci de la depărtare o minge. Lumea era albă, plină de scrisori troienite sau care pluteau împrăştiate de vânt. Copiii se dădeau cu sania pe derdeluşul sonor, purtând ghete şi mănuşi pentru a fi protejaţi de înfrigurare în caz că ar fi venit în contact cu gravele întrebări ce invadaseră totul, dintre care unele erau mai alunecoase decât o pârtie de sticlă.
Alţi copii aruncau unii în alţii cu bulgări de întrebări, mirându-se că persoanele în vârstă nu mai voiau să participe ca altă dată la jocul lor, ci se fereau din cale-afară, nu cumva să fie nimerite.
Unul dintre copii rostogolea îmbujorat nişte rotocoale mari de hârtie compactă, se vedea că s-a ostenit mult să le înghesuie laolaltă. Chiar şi aşa, fâşiile cu interogaţii contrastante se luptau unele cu altele să iasă din formă, precum peştii într-un bol. Le-a clădit pe trei caturi, unul peste altul, după greutate, a smuls de la mâneci doi nasturi şi i-a aşezat alături, veneau undeva la gât pe straiul alb închipuit, i-a ales dintre foile tremurând incandescent o strofă dintr-o poezie scrisă cu roşu şi i-a potrivit-o drept gură. I-a acoperit arcadele cu penele moi cărunte a două păsări şi a zidit astfel un om-de-întrebări.
Bătrânul privi fascinat lumina care venea din zăpadă, bulgării mari de hârtie şi zâmbi.
- Ce vă uitaţi aşa, domnule dascăl?! râse cu drag copilul care construise omul-de-întrebări. Vă place?! Mă bucur tare mult, pentru că e pentru dumneavoastră! Vedeţi, tocmai v-am făcut portretul!
Băieţelul îşi îmbrăţişă cu mândrie omul-de-întrebări, care foşni între palmele lui foarte alb şi fragil. Dascălul surâse ca un copil bătrân şi se mai deşteptă în tramvai, cuprinzându-se ocrotitor cu palmele şi netezindu-şi negrul lucios al sutanei. Încurcat, hotărî să-şi frământe nevăzutele degete.
Cosmina Dragomir
Fotografie de Simona Andrușcă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!