Omul-aripă (fragmente)

Cristina Chirvasie de vorbă cu Costion Nicolescu

Orizontul cultural

Mi-aduc aminte de Părintele Dumitru Stăniloae, când povestea odată despre copilăria sa  în satul lui, Vlădeni, undeva între Brașov și Făgăraș. Spunea că el credea că lumea ține până la orizontul satului lui. Dincolo de el nu mai era… Aceasta era lumea pentru el, mai departe nu exista sau, mai bine zis, era ceva, așa, nebulos, foarte misterios, necunoscut. Și mi-am dat seama că, până la urmă, lumea fiecăruia dintre noi ține într-un fel până la orizontul său cultural. Numai ceea ce știm există cu adevărat pentru noi. Ceea ce nu știm [doar] bănuim că există, dar nu are o importanță deosebită. Așa și cu orizontul meu − lumea mea este lumea spațiului meu cultural. În spațiul cultural includ spațiul uman direct (adică prieteni, rude, în fine, cunoștințe) și spațiul ideatic, spațiul livresc, care este, într-un fel, mai vast și mai apropiat, pentru că e mai intim legat de mine. Spațiul livresc este al culturii, în sensul mai strict al cuvântului. În el, artele au un loc privilegiat. Altfel, sigur, parcursul vieții te pune în diverse contexte, în diverse locuri, în diverse relații cu oamenii. Unii sunt trecători prin viața ta, cu alții te însoțești mai îndelung, dar, desigur, fiecare are importanța lui pentru tine. Se poate ca doar să te intersectezi în viață cu un om și, cu toate aceste, intersectarea aceasta să rămână pentru tine de neuitat, iar uneori să-ți fie chiar decisivă. Toată viața porți cu tine amintirea acelui moment. De câte ori o ai, saltă inima în tine cu o bucurie secretă, cumva, pentru că e a ta și numai a ta… Una greu de exprimat și de transmis în afară. Și sigur că sunt persoane cu care te însoțești pe parcursuri mai lungi, eventual pentru toată viața, și care ți-o schimbă sau care ți-o așază mai bine pe un anumit drum, dacă pornirea ta e deja făcută.

Un moment de trăire totală și intensă

Sunt oameni cu care numai te încrucișezi în viață, dar care îți lasă în memorie o dâră de neuitat. Vă dau un exemplu simplu de tot. Eram în vacanță. Fusesem la Ciucea pentru Octavian Goga și am luat trenul să plec mai departe. După ce m-am suit, pe fereastră am observat pe peron o fată, o țărancă. Avea așa, un chip foarte pur, de o curăție rustică, nu știu cum să-l descriu, cam cum îl aflăm uneori în literatură, rareori prin vreun film bun. A pornit trenul și, în clipa aceea, privirile noastre ni s-au întâlnit pentru o clipă. Pentru mine a fost ceva foarte intens, special și neîncadrabil; o să țin minte toată viața ca pe ceva extrem de tainic. Mi s-a întâmplat de mii de ori să schimb o privire în trecere cu cineva, dar numai aceea, din gara de la Ciucea, mi-a rămas așa, ca un moment de trăire totală și intensă. Amintirea unei trăiri... Și lucrul acesta, de ce e important? Pentru că undeva, în tine, se cristalizează ceva, în sensul în care vorbea Stendhal de cristalizarea crengii de brad uscate în minele de sare de la Salzburg. Era o imagine prin care voia să sugereze transformarea pe care o poate aduce asupra unui om îndrăgostirea. Dacă lași în minele de sare o creangă uscată de brad și o scoți după un timp, ea e plină de cristale și strălucește. Dintr-o uscătură de neluat în seamă a devenit ceva extrem de frumos. Cam așa se petrece și cu un om. El poate e destul de anost și de banal, în general, cu slăbiciuni, cu defecte, dar odată cufundat într-o baie de iubire adevărată, într-o stare de îndrăgostire, devine cu totul și cu totul altceva, un om luminat și luminos, în care toate calitățile încep să rodească.

Drumul spre Emaus

Deci poți să ai astfel de încrucișări, ca cea de mai sus, sau poți să ai întâlniri, și poți să ai însoțiri. Sunt minunate însoțirile! Să mergi la drum cu cineva și să explorezi viața împreună! E un drum pe care eu îl iubesc foarte mult, pe care adesea îl dau de exemplu: drumul spre Emaus (cf. Luca 24:13-33). Cei doi, Luca și Cleopa, merg cu Hristos înviat, povestesc împreună, dar nu-L recunosc. Hristos nu Se dezvăluie de la început. Abia după ce frânge pâinea și dispare, ei înțeleg că a fost El. Dar fusese totuși ceva care le spusese de mai înainte despre cine e, fără ca ei să ia în seamă. Anume, inima care ardea în ei în însoțirea cu El. Această ardere de inimă pe drum pe care o ai cu cineva mi se pare formidabilă! Să fii cu cineva și să-ți ardă inima, poate tot așa, fără să-ți dai seama neapărat de la început de ce valoare va avea el pentru tine, de toate calitățile lui. Să-ți ardă inima și să mergi voios înainte, indiferent la alte semnale, perturbatoare!

Așadar, sunt oameni cu care mergi și te însoțești mai mult… Și e de observat încă un lucru: sunt și despărțiri − așa te poartă viața, să te desparți. De unii te desparți pentru că pleacă înaintea ta la Dumnezeu, în chip firesc sau mai puțin firesc, după judecata noastră, căci după judecata lui Dumnezeu întotdeauna e firesc. Oamenii importanți pentru tine îți rămân în continuare, te urmăresc într-un fel, te locuiesc în chipul cel mai plăcut, cel mai dătător de bucurie cu putință. Toți cei amintiți mă urmăresc, așa, fiecare în felul său. Lucrul acesta nu vine pentru că-ți propui tu, se întâmplă în chip natural. Aceste prezențe ale lor în tine, gradul de stăruință a lor, îți dau o anumită ierarhie a importanței lor pentru viața ta.

Apoi, prietenii apropiați sunt foarte importanți, pentru că, în mod normal, ei sunt cel mai mult lângă tine. Chiar și când te vezi mai rar, ei rămân foarte importanți. Ei sunt cei care te pot ajuta să ieși din situații delicate. Și nu mă gândesc neapărat numai la situații concrete, materiale sau spirituale. Ei îți dau sentimentul tonic că nu ești singur pe drum, că ești totdeauna cu cineva, că simți un umăr alături de umărul tău. Chiar și o vorbă sau un gând îți sunt de mare folos. Iar în timpul mai vechi, adică în timpul comunismului, prietenia era cu adevărat un refugiu și un loc în care îți trăiai cu plinătate și sens viața.

Înainte, salvarea o reprezentau cultura și prietenii

Acum lucrurile nu mai stau tocmai așa. Viața este presărată cu îngrijorări sociale și profesionale mai mari, lucrurile sunt mai riscante, într-un fel, din acest punct de vedere. Înainte erau mai sigure, așa cum erau ele, dar erau mai sigure. Acum fiecare este absorbit mult de lupta cu existența zilnică pentru o stabilitate materială convenabilă. Dar înainte, salvarea o reprezentau cultura și prietenii. Astfel te puneai oarecum la adăpost, întru supraviețuire spirituală. Vrăjmașul, toată ideologia aceea comunistă, cu politica aferentă, era ușor de delimitat și de izolat. Îl suportai, sigur, te confruntai cu el, nu puteai să nu-l resimți într-un fel sau în altul, dar știai că ai un spațiu privat, înăuntrul căruia erau prietenii − era cultura. Suficient ca ființa să-ți respire. Oferta culturală era clar mai mică, dar devenise mult mai vitală.

Acum e cu totul altfel. Te duci azi într-o librărie − și dau acum exemplul unei librării puțin mai specializate, cum e Librăria Sophia din București − și vezi că au sute de titluri, dintre care cel puțin câteva zeci foarte atractive și interesante. Și nu știi ce să faci, spre care să te îndrepți și pe care să o iei. În vremea aceea era o sărăcie destul de mare din acest punct de vedere. Apărea, de pildă, câte o Filocalie o dată la doi ani. Păi, aveam timp s-o citim, s-o subliniem, s-o parcurgem tihnit de la un cap până la altul, nu ne împingea altă carte de la spate… Erau cozi la librării, trebuia să ai pile ca să obții anumite cărți, sau să le cumperi la pachet cu tot felul de cărți indigeste, multe de propagandă. Dar când aveai o carte râvnită, ce bucurie!

Din „Omul-aripă” de Cristina Chirvasie

Editura „Fundația Culturală Memoria”, 2022