Miercuri, 29 noiembrie 2017, Ierusalim
Am luat autobuzul 275 de pe Muntele Eleonului către Sfânta Cetate. Pe drum ne-au oprit soldații, au urcat, au controlat vreme de peste un sfert de ceas autobuzul. Îi priveam și pe unii, și pe alții, pe soldații evrei și pe săracii arabi palestinieni, cum intrau în acest joc periculos cu demnitate, cum stăteau dârji unii în fața altora, apărând ceea ce iubeau, fiecare în felul său. M-am gândit, în timp ce ne controlau, că sunt gelos pe aceste două popoare care nu se lasă, fiindcă poporul meu a cedat, fără chiar să fie conștient, valorile care îl făceau să fie ceea ce era. Nu și-a ținut tradițiile, și-a uitat cuvintele, și-a vândut ușor pământurile, cuvintele, cântecele, broboadele, poveștile. Nu a ținut cu dinții de cele primite de la cei de dinainte. S-a modernizat, agonizează. Dar mă mângâi că a rămas ceva care e mai însemnat decât tot restul, a rămas otpustul „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri...”, adică tradiția aceasta de Rugăciune niptică și isihastă. Dar să o cunoaștem, să o reînviem și să ne străduim să o trăim, fiindcă se poate să strigăm cu toții în inima noastră către Domnul, să ne rugăm ca niște romei ce suntem, cu Rugăciunea minții. Tradiția adevărată a Bisericii este tradiția poporului meu. Și am simțit atunci că poporul meu, singurul meu popor, este poporul creștinesc, cei ce strigă numele Domnului, și-i va auzi pe ei.
Călătorind cu autobuzul, îi priveam pe acești arabi și simțeam o mare dragoste pentru ei. Este, poate, efectul Ierusalimului. Mi se părea că și ei între ei se iubesc, arabii cu evreii, dar nu știu cum să exprime acest lucru. Am văzut doi tineri arabi care se hârjoneau la o șaormerie. Unul din ei s-a făcut spre celălalt cu sabia aceea mare. Era între ei o mare duioșie, dincolo de hărmălaia gălăgioasă pe care o arătau în afară. Acum înțeleg mai bine și Vechiul Testament. Noi, cu fricile noastre mici ‒ să nu răcim, să nu ne prindă curentul, să nu ne scadă salariul sau să nu ne batjocorească cineva că nu știm nu știu ce ‒, e vai de noi. E nevoie de curaj, de strigăt către Domnul. La nimic nu folosesc manierele franţuzeşti. „Către Tine, Doamne, am strigat, Dumnezeul meu, ia aminte!”.
Mircea Stanciu († 29 octombrie 2019)
Am ajuns cu autobuzul la Poarta Damascului în ceasul al unsprezecelea. Am intrat. Pentru că eram prima oară singur, m-am cam rătăcit nițel, dar am întrebat și am găsit drumul bun. Ajuns la Biserica Sfântului Mormânt, nu am intrat imediat, fiindcă nu poți să intri imediat, trebuie sufletul să fie uns cu uleiul rugăciunii ‒ sau măcar, dacă nu ai rugăciune, să pleci capul, să te strângi în tine și să pășești încet-încet. Fiecare gest să-l înfrânezi. Am intrat, am pus capul pe Piatra Ungerii, m-am închinat, și apoi am urcat și am stat pe Golgota. Am rămas acolo fără să mă ridic vreo oră și jumătate, m-am rugat Domnului, am citit Psaltirea, iar ochii mei s-au uns cu lacrimi de bucurie și de durere. Îmi văd întunericul în care șed. Vai, de nu va veni mila Domnului peste mine, cine mă va izbăvi? Nu mă va izbăvi nimeni. Rugăciunea este cea mai bună faptă pe care am putut-o face vreodată.
Am zăbovit cu rugăciunea mea, așa slabă cum este ea, în întunericul sufletului meu, dar am stat acolo. Nu m-aș mai fi desprins de Golgota dacă nu era Mormântul Domnului spre care doream. E atât de ușor să te rogi în Ierusalim! Te rogi mereu, este firesc, toți se roagă. Cum să nu te rogi? Ce altceva ai putea să faci? Te apuci să-I vorbești. Nu te mai interesează nimic altceva. Ești singur și nu ai nicio grijă. Nimeni nu așteaptă nimic de la tine. Singura ta povară ești tu însuți, patimile tale. Așa pricepi nițel ce înseamnă să fii monah, ce înseamnă să te lepezi de toate. Ești fără de grijă, fiindcă ai o singură grijă: să Îl găsești pe Cel pe care Îl cauți.
Am coborât de pe Golgota la Mormânt. Am așteptat la coadă și am intrat. Trebuie să nu iei aminte nici în stânga, nici în dreapta. Să fii surd și mut și orb, să priveghezi Domnului în tine însuți. Să intri cât poți de adânc în mormântul inimii Tale și să strigi către Domnul, Care te va auzi. „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să văd frumusețea Domnului și să cercetez locașul Lui”. „Cred că voi vedea bunătățile Domnului, în pământul celor vii” (Psalmul 26:7-8 și 19).
Am petrecut așa vreme de cinci ore la Preasfântul Mormânt. Ce pot cere mai mult Domnului? Poți să povestești așa ceva?
Mircea Stanciu
Fragment din „Jurnalul tămăduirii”, carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu
Fotografie de Geox3 / pexels.com