E joi dimineață, a nu-știu-câta zi (am pierdut numărătoarea) replanificată pentru cele două implanturi. Trebăluiesc („mă-nvârtesc până amețesc”, vorba unui personaj de-al Wandei Gag) prin casă ca de obicei, dar – culmea! – neagitată. E-o liniște un pic îngrijorătoare, care nu-mi e caracteristică, de parc-ar fi liniștea de dinaintea furtunii...
La ora 11 am programare la stomatolog. Cu vreo zece zile în urmă am făcut ghidul chirurgical (o „minunăție” consistentă pecuniar, pentru care a trebuit să-mi fie scanată gura timp de aproape o oră), și de data asta ar trebui să decurgă totul bine. La 10:15 pun macaroanele cu brânză în cuptor, îl schimb pe cel mic și-mi verific telefonul. Am mesaj de la stomatologa mea: „Cred că poți ajunge pe la 11:15, să nu aștepți până ne pregătim. Încă mai așteptăm la radiologie, să luăm ghidul chirurgical”. Și, după 8 minute, îmi scrie iar: „Stai! Tocmai s-a fisurat ghidul!”. Nu înțeleg mesajul, dar în scurt timp mă sună soțul ei, implantologul: „Nu știu ce să mai cred despre cazul tău, numai cu tine mi se întâmplă așa ceva!..”.
Ce se mai întâmplase, de fapt? Ghidul se fisurase în mâna radiologului în momentul în care era pe punctul de a-l finaliza și de a-l preda medicului meu. Asta însemna că trebuia refăcut (în decursul mai multor ore). Ce uimea era faptul că nici celor de la radiologie nu li se mai întâmplase niciodată așa ceva, așa cum nici implantologul meu nu mai pusese vreodată un șurub strâmb. Și nu doar atât! Cu trei zile în urmă, când același medic se dusese pentru a primi instructajul de ghidaj referitor la cazul meu, i-a intrat ceva în ochi chiar înainte de a ajunge la clinica de radiologie și, nereușind să rezolve problema, a fost nevoit să meargă la Urgență...
Pfffff... Simt că-mi fuge pământul de sub picioare când aud toate astea. Nu-i de bine... Ce-i de făcut? Chiar sunt un pacient-problemă? („Pacient-minune” știu că am mai fost...) Le dau stomatologilor mei câteva minute să se gândească încotro s-o apucăm.
Să recapitulăm: șurub de implant pătruns strâmb. Freză intrată prea adânc în os (15 mm, în loc de 10 mm) din cauza structurii de „burete”. Implantolog care ajunge la Urgență când se îndreaptă spre clinica de radiologie pentru ghidaj. Ghid radiologic care se fisurează în ultimul moment.
Ne e clar tuturor, atât lor, cât și mie: trebuie să ne oprim! Sunt prea multe semne de la Dumnezeu că nu e bine să am acele șuruburi în corp. Și, pentru că au pus gândul cel bun și au încercat să vadă cum îmi va fi pe termen lung, au găsit o altă soluție: niște coronițe de zirconiu și-o punte, care vor acoperi lipsurile.
Îi rog să mă primească, totuși, la cabinet pentru o curățare. Aveam nevoie după aparatul dentar și toată tevatura din ultimele luni... Când ajung, mă întâmpină: „Stai să vezi ce s-a mai întâmplat! Nu, nu-i vina ta!”. Cireașa de pe tort? Stomatologul din Italia trimisese niște șuruburi cu formă greșită, nu ceea ce-i ceruse medicul meu! Deci și dacă nu s-ar fi fisurat ghidul, tot nu s-ar fi putut face intervenția.
Suntem toți trei uimiți, stupefiați peste măsură... El, implantologul, îmi spune că abia în această dimineață a aflat de beta-talasemia[1] mea. Abia acum înțelege de ce freza a jucat cum a vrut ea când a pus șurubul: osul mandibulei mele e ca un burete din cauza moștenirii genetice. „Caută pe internet talasemie + implant și-o să vezi că sunt multe incompatibilități. Nu știu cum s-ar fi comportat osul...”.
Nu, nici eu nu știu ce complicații ar fi putut urma, însă mi-e clar că Dumnezeu a vrut să mă opresc... Am fost toată ziua dată peste cap. Oh, cum mă ferește Domnul!... Și cum a pus capac acestei „vânzoleli”, cum bine a descris-o stomatologa mea! Acum mă macină câteva întrebări, cărora le caut răspuns: „Oare-am ținut cu dinții la ideea mea de a avea toți dinții-n gură? Și, dacă-i voi avea, va fi o gură mai... aurită? În ce măsură voi fi atunci mai liniștită?”.
Mă uit la coconul nostru de doi ani, căruia i s-au măcinat incisivii centrali de sus... N-are nicio problemă cu asta, s-a adaptat să poată mânca orice. Complexe de inferioritate? Nici pomeneală! O, de-am mai putea fi ca pruncii...!
Georgiana Camalessa
[1] Beta-talasemia e o afecțiune congenitală în care sunt afectate genele responsabile de producția lanțului beta al hemoglobinei. Mulți oameni o poartă întreaga viață fără să le creeze probleme majore, dar mie mi-a pus bețe-n roate în sarcini și am avut nevoie de transfuzii de sânge.
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!