De ceva timp, soțul mă îndeamnă să vă scriu de bunica Mariea. Bătrâna adusă în viața noastră de Sfântul Nectarie. Pentru dragostea lui și a bunicii, vă voi povesti. O voi povesti pe bunica cu ochi din cer și inima caldă ca o pâinică abia scoasă din cuptor.
Era 8 noiembrie și, cum a doua zi urma să fie prăznuit Sfântul Nectarie, am mers la Părintele Vasile pentru slujba de priveghere. Sfântul este ocrotitorul familiei noastre, deoarece suntem cununați pe 9 noiembrie, dar acum nu am putut ajunge la Eghina, așa că ne-am dus la Părintele care slujește în satul Ghimicesti (Vrancea). Îl prețuim mult și îl vizităm cu drag ori de câte ori avem ocazia. La biserica unde slujește de zeci de ani sunt așezate spre închinare foarte multe părticele de sfinte moaște. La praznicul fiecărui sfânt face priveghere, iar a doua zi Liturghie. Așa a fost și de data aceasta. Am participat cu bucurie și, la final, Părintele ne-a ținut un scurt cuvânt de folos. De cele mai multe ori ne povestește, de fapt, mărturii ale oamenilor care au primit ajutor de la sfinți.
Ei bine, în seara aceasta Părintele a chemat în față o bătrânică. O bunicuță ce mergea sprijinită de cârjă, cu ochii ca cerul. Emana o bucurie copleșitoare.
Părintele ne-a povestit că bunicuța aceasta venea de ceva timp să se închine la sfinți schimbând trei autobuze. Atât de multă evlavie avea și atâta de mare îi era credința, că nu se gândea că e bătrână și neputincioasă, ci pornea așa, cu nădejde, înainte, numai să ajungă la sfinții ei dragi! La sfârșit, Părintele Vasile ne-a chemat la ușa altarului și ne-a rugat să o ducem până la autobuz la Panciu, știind ca este în drumul nostru.
Zis și făcut. Am urcat toți în mașină și am început să povestim. Ne-a spus de copii, de nepoți, de soțul care-i murise... Așa, din vorbă în vorbă, am aflat că bunica Mariea primise în dar cartea cu viața Sfântului Ioan Rusul. Citind, a prins o așa de mare dragoste și evlavie pentru Sfântul, că a dorit foarte mult să îi sărute sfintele sale moaște. Iar Dumnezeu Preabunul a rânduit ca bunica să afle că, destul de aproape de satul ei, se găsesc părticele din sfintele sale moaște. Atât de mare i-a fost dorul și atât de fierbinte i-a fost dragostea, că a luat, cum vă spuneam, cele trei autobuze și a venit la Sfântul. Atunci a cunoscut-o Părintele Vasile. Acum venise timpul să o cunoaștem și noi.
Bineînțeles ca soțul meu nu a vrut cu niciun chip să o mai lase să coboare din mașină. Am dus-o să se închine la Mănăstirea Brazi (tot în Panciu), unde se află moaștele întregi ale Sfântului Ierarh Teodosie. Era atât de fericită, încât a plâns de bucurie! Nu ajunsese niciodată aici. Pe drum am aflat ce viață ducea. Avea casă frumoasă, familie, dar trăia într-o bucătărioară de vară, unde își făcuse propria chilie. O cameră plină de icoane și cărți.
Bunica Mariea citea fără ochelari, deși avea undeva în jur de 80 de ani, și asta îi dădea foarte multă bucurie. Ne-a povestit că i-a adus cineva o carte. „Pelerinul rus”... Și că, după ce a citit-o, a simțit o mare dorință să spună și ea acea rugăciune... Nici măcar nu știa despre Rugăciunea inimii. O spunea de sute de mii de ori și făcea semne cu un creion chimic pe un colț de perete, lângă sobă. Se ruga și nu știa că se roagă. Ne povestea cu atâta simplitate cele pe care noi le citisem în Pateric, cele despre care Părintele Cleopa spunea: „Măi, rugăciunea vine ca un cui în inimă”.
Bunica! Bunica Mariea primise darul simplității și al rugăciunii. Am ajuns acasă, deși am fi vrut să nu se mai termine drumul. Eram profund emoționați.
Cu prima ocazie, ne-am întors pe bătătura bunicii. Nu am așteptat următorul praznic. Nu pot să explic în cuvinte ce mult s-a bucurat când ne-a revăzut. Nu știa ce să ne mai dea! Ne-a umplut sacoșele cu nuci, mere și o sticlă de vin din via din grădină.
Am mers la ea și am luat-o pentru praznuirea Sfântului Ioan Rusul de data aceasta. I-a tot spus Părintelui despre cât de bun este și că ea nu-i merită pe „oamenii aceștia dragi și scumpi” care au dus-o acasă atunci, de Sfântul Nectarie. Am avut atât de multe de învățat de la ea! Ne spunea: „Maică, niciodată, oricât de supărați ați fi, să nu stați departe unul de altul. Dacă se lasă gol între voi, are grijă vrășmașul să bage pe altcineva”.
Ne-a trimis odată, printr-un nepot, o sacoșă cu mere și o scrisoare. A fost, și cred că va rămâne, cea mai emoționantă dovadă de dragoste. Cea mai clară mărturie că nu unește sângele cum unește Hristos.
Ultima dată când am ajuns la ea nu ne-a mai recunoscut. Dar ceea ce e foarte interesant este că ne povestea despre o familie de oameni buni care o duceau la biserică, deși nu-i întâlnise niciodată.
Aceasta a fost bunica Mariea. Bunica cu ochi din cer și inima caldă ca o pâinică scoasă din cuptor. Bunica ce avea darul rugăciunii, deși nici măcar nu știa ca se numește Rugăciunea inimi. Cred din toată inima că mulți astfel de bunici mai sunt ascunși în casele lor uitate de lume, de familii, dar niciodată de Hristos.
Jenica Gavrilă
.webp)
.webp)