Două azi, două.
Întâi mesajul unei prietene dragi, îmi spune că îmi trimite niște bani în cont, să am grijă de un copil, simte ea că trebuie să am grijă de un copil. Citesc mesajul, închid ochii, mă gândesc la prietena mea, o femeie realizată, așezată, un soț iubitor și tandru, doi copii strălucitori, o casă construită după visurile lor, cu pomi ornamentali în curte. Mai rânduială de-atât nu poate avea nimeni în viață. Și ea se gândește la un copil care are nevoie de ajutor.
Ăștia sunt oamenii Domnului. Cei care, stăpânind binele dăruit de sus, încearcă să-i cârpească pe cei mai puțini norocoși.
Sunt așa de mândru de prietenia lor! Când o să ajung la Celpurureadesculț cu ei mi se va lăuda sufletul, cu oamenii ăștia de lumină pe care i-am strâns în viață, ca pe niște laude aduse Domnului.
Termin asta de gândit și deodată, un mesaj, de la o jurnalistă (om albastru, răscolitor de sensuri).
„Crin, să te rogi cu mine pentru o fetiță de pe strada mea. Nu știu cum o cheamă, Dumnezeu știe, are vreo cinci anișori. Doctorii nu-i dau șanse, i s-a perforat apendicele și a dat în peritonită. E în stare foarte gravă. O familie simplă. Sunt trei generații într-o căsuță”.
Puneți-vă în genunchi și implorați-I iertarea. Iartă-ne, Doamne bun, pentru toate tâmpeniile pe care ți le cerem. Pentru schimbatul compulsiv al perdelelor, pentru nemulțumirea că ni s-a blocat filtrul de particule și încălzirea în volan care face figuri. Pentru că n-am reușit, cu ciudă, să înlocuim schiurile alea învechite între timp.
Undeva, într-un spital, o fetiță de cinci ani dansează, în echilibru fragil, ca un acrobat pe o funie subțire, jocul vieții și al morții.
Iar eu, păgân și fără minte, îndrăznesc să sufăr că mi s-a defectat cuptorul cu microunde.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Akshay Nayak / pexels.com