Mă gândeam să nu povestesc în special despre partea de umbră a cotidianului meu, dar ce scriu aici este și un fel de catharsis. Odată scris, pare mai ușor în realitate; mă simt un pic consolată (o fi o formă de vanitate? E interesant să te poți plânge!). Ba îmi vin și unele idei despre cum aș putea face să fie altfel data viitoare. Și oricum, nici nu vreau să vă prezint o imagine idealizată.
O zi rea înseamnă pentru mine o zi în care totul pare să meargă pe dos − sau, mai exact, în care asta pare să fie normalitatea. O zi în care elevii sunt adormiți, pasivi, nereceptivi, neinteresați sau chiar obraznici și foarte dificili, vorbind mereu între ei despre altceva, în alte limbi, încercând să folosească telefoanele etc. Cel mai mult mă descurajează primele categorii, deși celelalte două pot fi foarte obositoare. Din fericire, și în aceste zile există unele scântei de speranță: un elev care pune o întrebare, altul care se străduiește să asculte, o remarcă apreciativă sau măcar simpatia colegilor, care îmi spun că au și ei aceleași probleme, deci nu sunt neapărat legate de materie, ci de o zi mai grea în general.
Iată o astfel de zi:
O zi lungă, la școala mea cea mai dificilă. La prima oră este prezentă doar o elevă din cei trei (este o clasă mai mică). Și, culmea, nu îmi pare rău, pentru că e singura din clasă care vorbește binișor franceza și participă. La sfârșitul orei mi-a spus că o interesează subiectul și că ar vrea să continuăm cu el, deși poate că pentru ceilalți doi colegi este cam greu. Vrea ea să îi ajute, să le traducă etc. Asta este sclipirea din ziua asta.
A doua oră, elevi drăguți, dar pasivi (este o clasă mai numeroasă și heteroclită; câțiva sunt foarte slabi la franceză, două fete se descurcă mai bine și salvează situația − un pic). Reușesc cât de cât să-mi țin ora, dar majoritatea nu cred că pot urmări ce predau. Câțiva din cei care au fost prezenți la ultima oră sunt absenți astăzi, iar câțiva din cei prezenți astăzi nu au fost la ultima oră. Cum să păstrezi firul roșu? La școala asta, mai mereu se întâmplă așa.
A treia oră, trei elevi de la care încerc să scot cu cleștele o reacție, o întrebare, o remarcă. Pe doi îi cunosc deja și nu reușesc să-mi dau seama dacă pasivitatea lor vine din lipsa de interes, din subiectul prea dificil sau dintr-un fel de descurajare generală. A treia elevă participă prima dată la oră, după mai bine de două luni de cursuri; zice că e nouă în școală și nu a găsit clasa; oare se așteaptă să o cred? Recunosc că am luat-o puțin peste picior. Nu-și amintește de nimic din ce a făcut înainte la religie, zice că preferă să studieze religia acasă − dar când o întreb cum, răspunde: „Să citești Biblia”; însă ea nu a citit nimic.
Mă supără mai mult ipocrizia decât o afirmație sinceră de dezinteres total. De altfel, au de ales între mai multe cursuri: de religie și morală sau cetățenie/filozofie. Cine îi pune să se înscrie la religie dacă nu-i interesează?! Părinții probabil, sau ideea că te înscrii după criterii identitare. Și acum văd în fața ochilor privirea ei ușor ironică, ușor cinică, golul din spate... Dar nu, mă opresc: ispită! Nu se știe ce se ascunde în spatele măștilor adolescenților, măști care se pot schimba oricând. Aceeași persoană poate să devină cu totul alta peste câteva luni. Judecata, mânia și descurajarea fac parte din fenomenele unei „zile rele”.
Ultima oră a dimineții. O clasă de elevi mari dintre care doi lipsesc − o fată care, deși nu știe aproape deloc franceza, reușește cum-necum să treacă anul, și singurul din clasă care de obicei arată interes și e și foarte cumsecade. Anul ăsta mi-e și mai greu cu ei ca anul trecut. Sunt refractari, chiar ostili uneori, la orice. Ufff, pauza de prânz.
După-masă am trei ore cu clase mai mici. La prima oră, o parte din elevi încep mereu să vorbească între ei în ucraineană, chiar în timp ce eu îi privesc și le vorbesc. Mă supăr, încerc să le explic cum s-ar simți ei dacă aș face și eu așa (exemplific); nicio reacție, nu le pasă, o iau de la capăt. Singura elevă interesată de obicei azi moțăie cu capul pe masă, spune că nu a reușit să doarmă azi-noapte.
A doua oră, am chiar un conflict neplăcut cu o elevă (de fapt cea mai bună din clasă, pune întrebări interesante uneori și reușește să le exprime, în ciuda unei cunoașteri încă insuficiente a limbii franceze) pentru că îi iau telefonul. Confiscarea telefonului este considerată o amputare de unii elevi, printre care se numără și ea. Sunt absolut furioși, deși îl primesc înapoi la sfârșitul orei, cu rare excepții. Greu de ținut ora în asemenea condiții, deși un elev reușește să pună câteva întrebări – foarte naive, foarte greu exprimate, dar totuși încearcă. La sfârșit face aluzii fine să îi dau o notă bună, așa că mă întreb dacă nu cumva nu a pus întrebări din cauza asta, nu pentru că ar fi dorit să afle – deși aproape toți elevii știu că notele de la religie nu contează la medie. Într-o astfel de zi, totul te descurajează.
Ultimii sunt elevii din clasa celor care abia au ajuns în Belgia și învață intensiv franceza (sau așa ar trebui); anul ăsta sunt, majoritatea, din clase mai mici. Sunt, ca de obicei, foarte neatenți și jucăuși, greu îi poți ține concentrați. Este foarte obositoare ora. Totuși, ei mă supără mai puțin: îmi dau seama că sunt copii și că, fiind ultima oră, le este greu. Unii sunt zvăpăiați cu un oarecare șarm. Dar nu cred că am reușit să-i învăț ceva.
Ufff! S-a terminat ziua. Și abia acum îmi dau seama că nu am vorbit deloc despre ce am încercat să le predau astăzi. Aș putea descrie și o zi în care tot ce încerc să explic pare să fie înțeles pe dos sau nu are nici un efect. Dar așa a ieșit. Puteți să mă psihanalizați. După o astfel de zi, parcă nici eu nu mai știu cine sunt și ce predau.
(va urma)
Alexandra de Moffarts
Fotografie de Yaroslav Shuraev / pexels.com
Vezi și:
Jurnalul unei profe de Religie de la Bruxelles (I)

