În „Patericul Sinaitic” se povestește că Ava Nistero cel Mare mergea prin pustie cu un frate. Văzând un șarpe mare, au fugit. Fratele l-a întrebat, mirat:
„Și tu te temi, părinte?”
Bătrânul i-a răspuns:
„Nu mă tem, fiule, dar e de folos să fug, fiindcă nu aveam cum să scap de duhul slavei deșarte.”
Șarpele pare primejdia principală, dar bătrânul vede imediat o alta: mulțumirea de sine a celui care ar putea ajunge să creadă că nici șerpii nu-l mai sperie.
Întâmplarea mi-a adus în minte o zi petrecută cu Părintele Teofil la Ciucea.
Ne plimbam pe cărările domeniului Goga. Mă ținea de braț. Avea reportofonul pornit și înregistra păsările.
La un moment dat am văzut un șarpe chiar înaintea noastră. L-am observat abia când ajunseserăm lângă el. Ne-am oprit și i-am spus ce se afla la picioarele noastre.
A răspuns pe loc, cu versetul din Evanghelia după Luca:
„V-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului; și nimic nu vă va putea vătăma.”
Apoi mi-a spus să pășim pe lângă el și să mergem mai departe.
Ava Nistero a fugit ca să-și păzească inima. La Ciucea, Părintele Teofil a răspuns cu un cuvânt al lui Hristos, apoi ne-am văzut de drum.
Cei care l-am cunoscut îi recunoaștem aici lumima: șarpele ne reținuse pentru câteva secunde; păsările aveau un concert întreg de dat.
Reportofonul rămăsese pornit.
Părintele și-a întors atenția spre cântecul lor.
Frica ocupase câțiva pași.
Bucuria avea tot drumul înainte.
Pr. Ioan Gînscă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!