O zi bună este cea în care mai mulți elevi pun întrebări interesante, în care se vede că participă cu atenție la oră și că ora le aduce ceva. În care eventualele scăpări ale frâielor sunt cât se poate de clar benigne, fac parte din regulile jocului, doar nu se cade să fie nici prea cuminți. O astfel de zi am avut chiar după cea povestită anterior.
Prima oră. Vorbim despre pronie și libertate. Subiectul s-a născut acum câteva săptămâni din întrebările unuia din ei despre vrăjitoare și ghicitoare: putem ști viitorul? Totul „este scris” dinainte? (o idee foarte răspândită printre elevi, după cum am constatat) De atunci am vorbit câte ceva, cu exemple din Biblie (Iisus știa că va fi răstignit? Cum au știut magii să descifreze mișcările stelei? și altele).
De data asta, vorbim și despre cum ne alege Dumnezeu pentru o misiune – ne alege pe toți−, și am pomenit-o și pe Maica Domnului, care a spus „da”, mărturisind că este „roaba Domnului” − pentru că avea libertatea și să spună „nu”. Aici ajung eu la unul din caii mei de bătaie, povestirea lui Vladimir Volkoff „Îngerul căutării” (L’ange de la quête), în care autorul își închipuie că Sfântul Arhanghel Gabriel le-a propus mai întâi și altor fete să devină Maica lui Dumnezeu; dar despre asta vă voi povesti altădată, nu aici! Lor le-am povestit. Aș putea scrie o pagină întreagă numai despre această lecție. Ei m-au ascultat cu atenție, dar fără să spună mare lucru, de data asta. Nu sunt sigură însă, în cazul unor astfel de ore, că ei chiar urmăresc tot ce încerc eu să le explic, dar, nu știu de ce, anumite clase mă inspiră și ajung să spun lucruri pe care nu le pregătisem. Mă gândesc că poate și entuziasmul se transmite, chiar dacă conținutul, ba. Sau parțial ba.
Nu e cazul să vă povestesc toate discuțiile din acea zi. Doar încă una.
La altă oră discutăm despre Cădere. Un băiat (între două giumbușlucuri) întreabă: „Dar dacă Dumnezeu nu le-a dat voie oamenilor să mănânce din pomul cunoașterii binelui și al răului, de ce a pus pomul acolo? Și de ce l-a creat?”. Le spun (pe scurt) mai întâi despre faptul că acel „pom” era pentru mai târziu, când omul ar fi crescut în ascultare și în maturitate; alt băiat mă întrerupe, zice că el are altă teorie; dar când apuc să adaug despre alegerea liberă, despre omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, zice că ceva de genul ăsta voise și el să spună.
Apoi tot el mă întreabă: „Ce îi putem spune unui om care zice că Dumnezeu, după ce ne-a creat, ne-a lăsat de izbeliște și nu-i mai pasă de noi („îl doare în cot de noi” − scuzați, încerc să găsesc echivalentul din franceză al expresiei), ne lasă să ne descurcăm și să suferim singuri?”. Îi vorbesc despre faptul că Dumnezeu continuă să-și realizeze planul de mântuire, și câte un pic și cum, că are grijă de fiecare dintre noi, respectându-ne totodată și libertatea; că, dacă ne uităm bine, putem chiar să simțim acel ajutor. El zice că da, el înțelege, dar pe persoana care spune asta nu ar putea-o convinge, pentru că, atunci când cineva crede foarte tare un lucru, nu-l poți schimba cu argumente. Exact! Sau când nu vrea să audă, ca piticii din Narnia, „Ultima Bătălie”, sau ca elevii din ziua anterioară (mi-am spus eu în gând, pe lângă alte câteva exemple care mi-au trecut prin cap). Lui i-am spus cât de înțeleaptă este această observație, și că nu noi, ci Dumnezeu poate schimba ceva acolo. Pe El Îl putem ruga.
Sună de final.
Am povestit doar despre două ore din cinci, dar la toate s-a întâmplat ceva interesant.
Și, desigur, aplicând principiul „yin-yang”, și în zilele bune există părți de umbră, precum există sclipiri de lumină în zilele rele: în cazul de față, sunt elevi care lipsesc sau chiulesc, iar despre unul dintre ei îmi dau seama că nu înțelege mare lucru, problema nefiind numai limba. Mă îngrijorez pentru el.
Sunt convinsă că multe dintre lucrurile pe care le-am discutat vor fi uitate de majoritatea până la ora următoare; dar am citit că, de fapt, creierul nu uită, și mă mai consolează și parabola salatei prin care curge apa, fără să rămână − dar o spală.
Cam așa trece săptămâna. Deseori, zilele sunt și amestecate, o oră așa și una așa. Când am zile și momente rele, îmi zic adesea că nu sunt eu destul de bună profă, și singura consolare e că mi-am făcut datoria cât am fost în stare pentru acea zi, care din fericire a trecut. Iar în zilele obișnuite, îmi zic că aș putea fi mult mai bună...
(va urma)
Alexandra de Moffarts
Fotografie de Kaboompics / pexels.com
Vezi și:
Jurnalul unei profe de Religie de la Bruxelles (I)

