Parcă am devenit acel gol din adâncul ființei mele în care nu se revarsă nimic. Oricât de mare ar fi bucuria, oricât de puternică durerea, în acest gol toate se risipesc ca într-un abis, doar mintea le citește ca pe niște fapte răsfirate, în timp ce de pe limbă pe buze mi se preling niște cuvinte sărace: „îmi pare foarte rău” sau „cât de frumos”, după caz. Semințele emoțiilor nu-și mai găsesc în mine loc nici de a fi, nici de a deveni.
Mă simt oarecum stânjenită să scriu pe șleau astfel de lucruri. De o vreme, m-am restricționat din a exprima vădit anumite suferințe, pentru a preveni consolările automate și urările bisericoase, care, deși încărcate de bună-intenție, nu fac decât să adâncească acest gol în care știu că Dumnezeu nu m-a părăsit, iar ca cineva să-mi amintească acest lucru – că El este într-adevăr aici, dar inima mea nu simte – este doar un pahar de amar primit ca medicament forțat.
Când m-am bucurat întru El, nu a înțeles nimeni, însă am scris, iar acum, când jelesc întru El – dar în lipsa mea, nu a Lui –, e corect să scriu (corect față de cititor, probabil, dar în primul rând față de mine), chiar dacă, din nou, nu va înțelege nimeni. Iar a fi neînțeles este firesc și complet acceptabil, căci orice trăire, oricât de universală, rămâne întâi personală, mai ales când vine vorba de ceva atât de intim.
Lumina soarelui care va răsări de după dealurile inimii pe bolta sufletului va fi mai caldă și mai curată ca niciodată...
Lupta nu mi-e cu nădejdea, poate că este cu răbdarea, poate cu ceva de nedescifrat mie. Nu cred că mai caut un răspuns, acum mi-a rămas să umblu cărările ce mi se-aștern înainte și să-mi caut Dragostea cu privirea.
Gala Jura
Fotografie de Carolina Basi / pexels.com

