O prietenă mi-a spus, nu demult, că simte nevoia să se apropie mai mult de Dumnezeu și de Biserică. Își dorea asta și pentru băiețelul ei. Este ortodoxă, însă a crescut într-o familie nepracticantă, așa că pentru ea rugăciunea nu e ceva firesc. „Când și cum să mă rog?”, m-a întrebat. „Cum să-l învăț și pe fiul meu?”. Am înțeles-o pe deplin. Cu ani în urmă, am fost exact în situația ei. Și, fără să-mi dau seama, întrebarea ei m-a făcut să mă opresc și să mă uit mai atent la mine: cum mă rog eu și, mai ales, cum îi învăț pe copiii mei să se roage. Copiii nu cresc fără Dumnezeu, ci într-o lume în care Dumnezeu este lăsat pe mai târziu, pentru că mereu există ceva mai important sau mai urgent de făcut.
Gândindu-mă la asta, mi-a venit în minte un episod recent. Mezina mea (3 ani), văzându-mă puțin îngândurată în timp ce îi puneam supa în castron, mi-a spus foarte hotărâtă:
- Nu vreau supă supărată!
Apoi, după o scurtă pauză, a adăugat cu o seriozitate care m-a dezarmat:
- Îl voi ruga pe Dumnezeu să-mi dea o supă veselă!
Am zâmbit instantaneu, iar ea s-a luminat toată. În clipa aceea am înțeles, din nou, cât de mult învață copiii din ceea ce văd, nu din ceea ce le explicăm. Copiii absorb de mici atmosfera din familie și din mediul apropiat. Înainte de masă, o rugăciune. Dimineața, la trezire, o alta: „Doamne, Îți mulțumesc că din pat m-ai trezit și inima mi-ai deschis” – o rugăciune pe care soțul meu a învățat-o de la mama lui, pe când era copil, și pe care acum o spun și copiii noștri. O rugăciune seara, înainte de somn. Una mică atunci când plecăm la drum: „Doamne, nu lăsa să vină peste noi moartea năpraznică”. O rugăciune înainte de un examen, un test, un moment important. Dacă le adun pe toate, îmi dau seama că ziua noastră este un lanț de rugăciuni, o țesătură discretă care ne leagă de Dumnezeu. Apoi toate pe care le aud la biserică…
Poate părea simplist felul acesta de a vorbi despre rugăciune. Și totuși, am ajuns la concluzia că tocmai aceste rugăciuni scurte, spuse firesc, ne lipsesc de multe ori. Uneori ne oprim în rânduieli greoaie, în pravile greu de dus sau în acatiste citite mecanic – nu pentru că ar fi greșite, ci pentru că ne pot îndepărta, fără să ne dăm seama, de rugăciunea vie, spusă din inimă. O mamă, mai ales, trăiește din rugăciuni scurte – sau cel puțin așa simt eu. Rugăciuni născute din dragoste, din oboseală, din griji, din neputințe. Copiii o „ajută” – sau, mai degrabă, o împing – spre rugăciune: când fac năzbâtii, când se îmbolnăvesc, când se tem, când pun întrebări, când lipsesc de acasă. Și atunci, orice mamă pune inima la rugăciune, fără formule complicate.
Seara, ne strângem toți la rugăciune. Fiecare copil are câteva nume dragi pe care le pomenește. E micul lor pomelnic. Rostit simplu, conștient. Și cred, din toată inima, că o rugăciune spusă astfel, înțeleasă și trăită de cei mici, este o flacără care se ridică direct spre cer.
Andreea Macra