E seară. Într-un final, terminăm cu ascultările din mănăstire, mâncăm cu toții cina în liniște, fără să vorbim, ascultându-l pe călugărul care ne citește în picioare, cu voce tare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după Liturghie. Și parcă niciodată nu mi-a fost așa de foame. Cei mai experimentați au ceva provizii de ronțăit în cameră.
După cină, cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, pregătesc mâncarea pentru duminică. Apoi e slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Orele trec, noaptea înaintează, stăm în picioare, uneori ne mai așezăm pe băncile din biserică și, încet-încet, fiecare cedează somnului.
Dar până atunci, stau la coadă la spovedanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce e important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pun întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi, eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-mi spun greșelile în fața unui om practic necunoscut, mă intimidează să stau în fața unui călugăr pe care îl știe o țară întreagă și e căutat de-atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut.
Îmi aduc aminte de primele mele spovedanii. Ca o tocilară ce sunt, am vrut să fac lucrurile perfect, corect, să iau nota zece și la subiectul credință. Așa că am luat un îndreptar de spovedanie și... m-am îngrozit! Bifam la toate punctele. Aproape. Măcar vrăjitorie și înșelăciune nu am făcut. Nu! Nu! Nu se poate! Eu sunt o fată bună, întotdeauna am fost. Pot să-mi recunosc unele greșeli, dar asta e prea de tot! Nu-mi place oglinda care mi-e pusă în față. Iar asta până să ajung la păcatele mai „serioase”, pe care nu vreau să le recunosc și mi-e prea rușine să le rostesc cu voce tare în fața cuiva.
Pentru mine, cel mai greu de acceptat era existența păcatului. Și necesitatea spovedaniei. În mod rațional, aș fi fugit în direcție opusă. Însuși cuvântul „păcat” provoca în mine o reacție de respingere, de revoltă. Mi se părea că păcatul e un concept răsuflat, de-acum două mii de ani. Dar am văzut efectele devastatoare pe care le-au avut păcatele mele (chiar dacă nu vreau să le numesc așa) asupra mea și asupra celor din jur, deși pe atunci eram oarbă la asta. Păcatele nu erau doar niște reguli scrise într-o carte, pe care nu le-am respectat, ci răni de moarte în sufletul meu. În aparență eram o persoană veselă, cu o viață interesantă, „trăită din plin”, dar asta nu mi-a adus nimic până la urmă, ci m-a lăsat cu un gol de neumplut, cu o tristețe, o micime, o apăsare, o mocirlă în suflet, de care nu mă puteam curăța nicicum.
De multe ori, m-am întrebat de ce am suferit atâția ani de depresie, care aproape m-a distrus? De ce am fost așa de rătăcită? De ce a fost atâta rău în viața mea, a părinților mei? Pot găsi unele cauze, vorbind în limbaj psihologic: situația din familie, evenimente traumatice prin care am trecut, reacții chimice din creier, tipare disfuncționale de comportament și atașament, un fond de depresie moștenit, problemele nerezolvate ale generațiilor anterioare. Sau poate întrebarea e: de ce îngăduie Dumnezeu suferința? Nu știu. Dar nu cred că totul poate fi explicat cauzal, rațional, psihologic. Suferința e o taină și are un rost pe care nu îl pot vedea imediat, de cele mai multe ori, sau poate niciodată întru totul.
Cu inima îndoită, am făcut-o și pe asta, m-am spovedit. Dincolo de rușine, a fost surpriza. Nu era doar faptul că acolo m-am ușurat de probleme sau am primit sfaturi, ci era ceva mai mult. Nu puteam explica. Pentru prima dată, m-am simțit liberă ‒ o libertate pe care nu o cunoscusem niciodată. După aceea, abia așteptam să merg din nou la spovedanie, chiar dacă nu mi-era confortabil.
Când stau la spovedanie, nu vreau să mă gândesc că stau în fața lui Hristos, pentru că gândul acesta mă paralizează, însă mă simt privită și cunoscută până în adâncul sufletului, dincolo de ce știu eu că sunt, dincolo de cuvintele pe care le-aș putea spune despre mine. Așa că toate încercările mele de a-mi cosmetiza sau justifica greșelile, micimile, răutățile, judecățile, minciunile devin brusc inutile.
Și apoi, e următorul pas, împărtășania. Nu înțeleg ce este ‒ sau, oricum, e peste puterile mele să cred că este chiar ceea ce se spune că este. Prima împărtășanie din viața mea (după cea de la botez) a avut loc în Joia Mare din Postul Paștelui, când aveam treizeci și șapte de ani. Momentul acela mi-a rămas întipărit atât de bine în minte... L-am simțit ca pe un punct de cotitură, ca pe un prim pas într-o nouă viață (a câta?).
Asta nu înseamnă că dintr-odată Dumnezeu mi-a rezolvat toate problemele cu o baghetă magică. Dumnezeu nu e spiritul din lampă care-ți îndeplinește dorințele. Nu e o garanție pentru o viață fericită, lipsită de greutăți, efort și durere. Mi-a dat însă direcția, sprijinul, tăria pentru a purta lupta mea și a-mi conduce viața spre bine.
Așa că stau la coadă la spovedanie, în mijlocul nopții, în biserica mănăstirii cufundată în întuneric, luminată doar de câteva lumânări, printre gânduri și amintiri, încercând să mă concentrez la slujbă sau la cântările psaltice atât de frumoase.
Eu sunt fiul risipitor. Eu sunt oaia cea pierdută. Eu sunt femeia păcătoasă. Eu sunt orbul, lunaticul, leprosul, copila moartă. La fel ca pe ei, și pe mine m-ai vindecat, m-ai îmbrățișat, m-ai înviat, m-ai înnoit, deși nu am credința și dragostea lor. Aș vrea să Te rog ceva. E greu, dar știu că Tu poți orice. Te rog, ajută-mă să iert. Mai ales nu mă pot ierta pe mine. Am făcut prea multe greșeli. Te rog, învață-mă să iubesc. Tu cum reușești să-i iubești pe toți oamenii? Mie chiar nu-mi iese. Cum poți să mă iubești pe mine, văzându-mă până în străfundul sufletului, cu toate ale mele? Eu nu pot să mă iubesc, oricât aș încerca.
Claudia Tănăsescu
Fotografie de Claudia Tănăsescu
Fragment din cartea „M-am întors acasă”, Editura Waldpress, 2025