În pânze de paiangeni,
cu degete prelungi,
înfășurată toată,
port un costum cu dungi.
Nu-i nimenea de vină,
nimeni afar’ de mine,
închisă adânc în beciuri,
strig totuși către Tine.
Nisip fără de mare,
și țărm fără de val,
mă sting încet de sete
și ard mocnit în jar.
O ploaie cât de mică,
o picătură aștept,
o geană de lumină
să-mi înflorească-n piept.
Și brusc, o picătură
țâșni neașteptat.
Din ochiul de nisip
curgea izvor curat.
Iar temnița posacă
gemu din temelii.
Cerul se rupse-n două
și ploaia se porni.
Anca Stanciu
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!