.webp)
În ultimul an, am început să aud tot mai des, printre prietene, cunoștințe și chiar mame pe care abia le știu, cuvântul acesta greu: burnout. Aud că mama cutare a ajuns la Urgență, că mama cealaltă a fost internată la spitalul de boli nervoase, că o altă prietenă abia mai poate ține pasul cu ea însăși. Acum zece ani, poate auzeam de un caz-două, rătăcite. Astăzi pare că a devenit parte din peisajul nostru duhovnicesc și social ‒ și aproape că nu mai miră pe nimeni.
Dar mie mi se strânge inima. Și mă întreb: Ce pot să fac eu? Ce poate face comunitatea în care trăiesc? Da, știm cu toții că Dumnezeu dă celor ce pot duce, dar știm și că Dumnezeu ne cheamă să avem grijă unii de alții. Și poate aici am slăbit. Poate aici s-a rupt ceva. O oboseală care nu se vede, dar care arde până la os. Epuizarea mamelor nu începe brusc. Nu e o furtună care vine din senin, ci o ploaie măruntă care cade zi de zi, până când sufletul nu mai poate.
Mame care își veghează copiii bolnavi nopți la rând, fără să aibă pe cineva care să le ajute a doua zi. Mame copleșite de hormoni, care se trezesc țipând din orice, fără să mai recunoască vocea aceea aspră din ele. Mame furioase pe toată lumea și pe nimeni. Mame extenuate, deși, teoretic, „dorm destul”. Mame care nu apucă să mănânce, să facă un duș, să respire.
Mame care simt că trebuie să fie și stâlpul casei, și mama grijulie, și soția înțeleaptă, și femeia duhovnicească, și gospodina ‒ totul, totul, totul. Și mai e ceva: în cultura noastră s-a înrădăcinat ideea că femeia trebuie să le facă singură pe toate. Poate de aceea, privind spre cultura grecilor, mi se pare că acolo lucrurile curg altfel: când se naște un copil, participă tot tribul. O mamă nu e singură. O ia în brațe „satul” întreg.
Da, sunt explicații medicale. Dar mai sunt și cele din adâncul inimii. Medicina ne spune despre hormoni, travaliu, deprivare de somn, mese sărite, stres continuu. Toate adevărate. Dar mai e ceva: cât de ancorată este mama în Biserică? Cât de mult Îl simte pe Dumnezeu aproape? Cât de des spune în inima ei: „Doamne, știu că nu mă lași să cad!”?
…Căci mamele își petrec zilele gândindu-se la copiii lor. Și asta consumă enorm, chiar și atunci când totul „merge bine”. (Exceptând mamele care sunt total competente, calme, zâmbitoare și stăpâne pe situație. Știi tu… cele care nu există. Sâc!) Un gând simplu: mamele cu copii mari să ajute mamele cu copii mici. Aici ajung la esență. Simt, tot mai puternic, că s-ar schimba multe dacă fiecare mamă cu copii mai mari ar oferi o oră pe săptămână unei mame cu copii mici. O singură oră. O oră în care cealaltă poate să doarmă, să mănânce, să plângă, să se roage, să fie om. Nu e mult. Dar poate fi salvator.
Un alt gând: dragi tați, fiți acolo. Cu un cuvânt bun, cu o felie de pâine cu unt, cu o îmbrățișare scurtă, cu un „Stai jos, mă ocup eu acum”, cu un pic de răsfăț... Și, mai ales, cu rugăciune, multă rugăciune.
Și un alt gând: o chemare către rude și prieteni. Nu vă risipiți. Nu treceți pe lângă. Întrebați simplu: „Cu ce să ajut?”. Nu costă nimic să întrebi. Iar pentru o mamă la limită poate însemna lumea întreagă. Luați copiii o oră, faceți cumpărături, duceți o supă caldă, aprindeți o lumânare pentru ea. Puneți genunchii jos la rugăciune. Asta este comunitatea. Nu există parenting perfect. Există doar harul lui Dumnezeu care lucrează în noi, oamenii. Asta dacă Îl lăsăm să lucreze…
Maternitatea nu e un concurs, și nici un proiect de perfecțiune. Dar este un loc privilegiat în care Dumnezeu întărește legătura Lui cu mama, dacă ea se predă Lui, cu smerenie, în fiecare zi. Și mai cred ceva (și aici închei): rezervorul duhovnicesc al mamei trebuie umplut înainte să fie golit cu totul. Dacă nu, frustrarea devine toxică, iar inima se usucă. Mamelor dragi, care citiți aici…
Fiți blânde cu voi.
Nu sunteți mașini. Nu sunteți zeițe. Sunteți mame.
Rugați-vă.
Cereți ajutor.
Înconjurați-vă de oameni buni.
Și nu uitați că Dumnezeu nu v-a lăsat singure niciodată.
Suntem împreună. Și trebuie să ne ținem una pe alta, ținându-L pe Dumnezeu de mână.
Andreea Macra