E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire. Liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la trapeză, sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci de sezon. Muncim alături de călugării și vizitatorii de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui.
Odată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit, sau altădată, să culeg muguri de brad în pădure. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Dacă nimeresc la bucătărie, trebuie să spăl vasele sau să curăț legume timp de câteva ore. Acasă mi s-ar părea foarte greu, dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar o oboseală bună. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu cine știe ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți.
Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Urmează strânsul mesei, curățenia trapezei și spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul” să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta. După prânz poate ai timp de puțină odihnă sau de pravila personală de rugăciune, apoi iar muncă. Și totuși, cum am ajuns aici?
Eu nu Te-am căutat, dar am impresia că Tu m-ai căutat ani de zile (cum cauți pe fiecare dintre noi), până când eu am fost pregătită în sfârșit să-Ți ascult chemarea. Nu Te-ai dat în lături nici de la a-mi pune muzica mea preferată pentru a-mi atrage atenția. Eu am făcut un pas mic, neștiutor, îndoielnic, disperat spre Tine, iar Tu nu doar că ai făcut o mie de pași spre mine, ci m-ai luat în brațe ca pe fiica rătăcitoare, întoarsă în sfârșit acasă.
Așa e, eu nu L-am căutat pe Dumnezeu. Nu am primit o educație religioasă în copilărie, părinții mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă și credincioasă la sat, nu mergeam niciodată la biserică atunci când eram copil, poate doar de Paște, dar asta abia după Revoluție, când puteai să te duci fără frică la slujbe. Probabil erau și sechelele comunismului, care a promovat ateismul și a încercat să desființeze orice urmă a lui Dumnezeu și a Bisericii din societate și din sufletele oamenilor. Pe lângă asta, bunicul fusese deținut politic, iar tata avea dosar la Securitate, așa că părinților le era teamă de eventualele persecuții asupra familiei. Până și botezul meu a avut loc acasă, nu la biserică.
Deci nu știam nimic despre credință. Nu eram împotrivă, dar pur și simplu era ceva ce nu cunoșteam. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram înverșunată împotriva Bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea câteva glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Uneori îi invidiam pe cei care credeau, dar mi se părea că asta nu e pentru mine. Nu știam nici măcar să zic „Tatăl nostru” cap-coadă. Poate că de vreo două ori m-am rugat în momente grele ale vieții mele, dar m-am simțit mai degrabă stingheră.
La început mi-a fost foarte greu. Mult timp după ce am început să merg la biserică, să mă rog, să postesc, să încerc să împlinesc toate „ritualurile” (cel puțin așa le priveam atunci), am vrut să renunț de zeci de ori. Slujbele mi se păreau interminabile, nu puteam sta în picioare atâta, rugăciunile aveau un limbaj cu care nu rezonam. Hai că de postit mai posteam, că era sănătos să fii vegan, dar față de spovedanie aveam o respingere instinctivă, ca orice om care, deși e dispus să-și recunoască unele defecte, are în general o părere bună despre sine. Nu voiam să fiu certată de un preot pentru niște păcate cu care nu prea eram de acord (și oricum aveam scuze bune pentru ele, însuși faptul că am suferit atâta mă îndreptățea). Veneam și oarecum influențată de tot ce se zicea în lume despre preoți și biserică. Pe lângă asta, încercam să abordez credința și pe Dumnezeu asemenea tuturor celorlalte lucruri pe încercasem să le cunosc până atunci. Căutam să cunosc mai întâi cu mintea, să primesc dovezi de netăgăduit (dacă se putea, și un miracol), și apoi să cred. Dar nu mă loveam decât de îndoiala și de neputința mea de a mă ruga.
Și totuși, de ce am rămas pe acest drum? Pentru că am simțit că în inima mea s-a schimbat ceva în mod radical. Nu am avut parte de o convertire spectaculoasă, nu am trăit nicio „iluminare” sau „extaz”. Am simțit ceva greu de pus în cuvinte… ca și cum sufletul meu ar fi primit o hrană după care flămânzise o viață. Mai în glumă, mai în serios... m-am îndrăgostit.
Mi-au spus că ești în inima mea. Știi, e ciudat, în inima mea era un cimitir cu multe cruci și buruieni, dar, de când ai intrat în viața mea, crucile au început să înflorească, iar eu mă simt mai mult eu însămi și mai bucuroasă ca niciodată. Mi-au trebuit atâția ani să ajung la Tine, așa că Te rog, fă-Ți casă în inima mea, rămâi aici, nu mai vreau să trăiesc fără Tine! Fără Tine, viața mea e așa de săracă... Fără Tine nu pot avea decât un surogat de fericire.
Fragment din cartea „M-am întors acasă”, Editura Waldpress, 2025