Ne vorbește Gheronda Iosif Vatopedinul
Am întâlnit, în viaţa mea, o pildă de soţ adevărat care m-a cutremurat. A trăit aici, prin părţile noastre, un domn care, în firea sa, purta întreaga desăvârşire omenească, cu ajutorului harului lui Hristos.
La vârsta de treizeci de ani a socotit că e pregătit să facă pasul spre căsătorie. Ca un adevărat creştin, a stăruit cu multă rugăciune şi cerere la Domnul nostru, să-l lumineze şi să-l ajute în ceea ce și-a propus. Şi-a întors cugetul spre cuvintele Scripturii: „Femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19:14).
S-a hotărât, aşadar, să se însoare. Era încredinţat că persoana care i-a fost peţită fusese trimisă de Dumnezeu. Nunta s-a făcut cu multă evlavie, fiind ţinute toate rânduielile noastre creştineşti. Chiar dacă soţia era mai tânără decât el cu zece ani, nu a ţinut seama de asta, având credinţă statornică în pronia dumnezeiască. Deseori se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fiica lui. Plină de viaţă, ea mai făcea mici greşeli, însă el niciodată nu lua aminte la ele, căci era copleşit de iubire.
Pentru că avea afaceri însemnate în străinătate, s-a văzut nevoit să se mute acolo. Cu rugăciune şi credință statornică în pronia lui Dumnezeu, şi-a luat soţia împreună cu el. Însă nu după multă vreme, tânăra soţie a început să fie nemulţumită. Bănuia că soţul ei a luat-o împreună cu el ca s-o despartă de mediul ei. El a încercat atunci să o liniştească, dar n-a reuşit. Atunci soţia a plecat, întorcându-se singură în Grecia.
A voit mai apoi să ducă o viață liberă, după patimile şi obiceiurile pe care le deprinsese. Unii oameni „de meserie” au îndemnat-o spre cele rele şi așa a ajuns să lucreze într-un cazinou ca femeie uşoară.
Soţul, desăvârşit şi mărturisitor, nu a încetat să se roage şi să se frământe duhovniceşte pentru ea în fiecare zi. Rugăciune sa, sau mai curând strigătul său către Dumnezeu, era totdeauna acelaşi:
- Doamne al meu, nu voi înceta să Te silesc pentru soţia mea! Sfânta Ta învăţătură că „femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” nu se va stinge niciodată din fiinţa mea. Ascultă rugăciunea mea, cererea mea, mijlocirea mea. Ce dacă, Doamne al meu, a căzut în înşelare o tânără copilă? Eu mă rog pentru ea şi nu voi înceta să plâng în faţa Ta ziua şi noaptea. O voiesc pe soţia mea. Eu, Doamne al meu, o iert. Tu nu o vei ierta? Nu o vei tămădui? Pentru ce, Atotbunule Stăpâne, negrăita Ta chenoză? Nu ai ieşit căutându-l pe cel pierdut, pe cel rătăcit, pe cel bolnav? Mărturisesc în faţa bunătăţii Tale că nu voi înceta să Te necăjesc până ce nu-mi vei da înapoi soţia legiuită!
A continuat acest erou timp de doi ani să se roage, să plângă, silind milostivirea preadulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos. În vremea stăruinţei sale, harul a lucrat. A trezit-o pe fată din căderea şi pierzania ei şi a făcut-o să mărturisească cu suspine:
- Dumnezeu trebuie să facă acum alt iad, pentru că cel care există este prea mic pentru mine!
Cu sfială și cu teamă, s-a hotărât să-i scrie o scrisoare soţului care plângea: „Nu îndrăznesc să te numesc soţ, nu am dreptul; însă, dacă mă întorc, mă vei primi fie şi ca pe o slujnică?”.
Numaidecât ce a primit scrisoarea, bărbatul s-a şi înseninat, fiind încredinţat că a sosit clipa sfârşitului chinului lor. I-a răspuns cu fireasca sa tandreţe: „Iubirea mea, de ce ţi-ai pierdut curajul? Nu te-am trimis eu în vacanţă şi-mi aşteptam cu nelinişte soţia să vină acasă? Iubirea mea, când te vei întoarce în braţele mele?”.
După scrisoarea de răspuns, ea a prins curaj şi i-a scris: „Vin îndată!”. S-au înţeles asupra zilei sosirii şi a aşteptat-o la aeroport. Imediat ce ea a coborât şi l-a întâlnit, a căzut jos şi a început să se lovească, tânguindu-se cu lacrimi. Atunci el a luat-o în braţele sale şi, alinând-o, au ajuns la automobilul lor. A aşezat-o lângă el; o mângâia neîncetat, căutând să o înduplece să nu-şi mai amintească nimic din cele trecute şi spunându-i:
- Pocăinţa pe toate le vindecă, de vreme ce ne vom ruga împreună!
Cu această dragoste şi gingășie a sosit noaptea. Numai ce a închis ochii acest erou al jertfirii de sine şi al iubirii, că „a fost răpit în vedere duhovnicească şi a ajuns până la al treilea cer”. Nu putea să descrie şi să istorisească cele de care a fost învrednicit de harul dumnezeiesc. A văzut cetele sfinţilor, „bunătăţile cele nepieritoare ale celor mântuiţi”, şi întreaga iubire dumnezeiască, care l-a ţinut în extaz.
Atunci cu adevărat mi-am prihănit ticăloşia mea şi mi-am spus: „Te lauzi în deşert, călugăre, cu viaţa ta, de vreme ce acesta, cu o singură jertfă, a fost ridicat până la al treilea cer. Iată o pildă şi o icoană de soţ şi bărbat adevărat!”.
După această întâmplare, fata s-a dovedit a fi o soţie desăvârşită.
Din „Dialoguri la Athos”, Editura Doxologia, 2012