O foarte puternică experienţă a harului

Un cuvios contemporan, geniu academic și smerit slujitor al Bisericii lui Hristos, născut pe pământ american și profet al timpurilor noastre, care a tras încă din anii 70 ai secolului trecut un semnal de alarmă cu privire la vremurile de bunăstare materială, dar secătuire spirituală pe care le trăim, Cuviosul Părinte Serafim Rose (†2 septembrie 1982) tocmai a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei.

Un eveniment îndelung așteptat, pe care îl prăznuim și noi prin publicarea unui interviu în care actualul stareț al mănăstirii de la Platina, Părintele Damaschin Christensen, povestește anii în care l-a cunoscut pe Părintele Serafim și, prin el, a ajuns la credință și a primit botezul ortodox. (A.S.)

- Părinte Damaschin, cum v-a influenţat întâlnirea cu Părintele Serafim Rose?

- Încă de când am luat parte la slujbele ortodoxe am simţit nelumescul, vechimea, realitatea tainică a Bisericii ortodoxe şi a cultului ei. Și, cu toate că avusesem aceste experienţe, totuși întâlnirea cu Părintele Serafim şi participarea la conferinţele sale m-au lovit ca o tonă de cărămizi, în sensul că în acea clipă m-am hotărât în sfârşit să devin ortodox.

După ce m-am întâlnit cu Părintele Serafim, n-a mai fost cale de întoarcere. Ştiam. De fapt, în noaptea în care am luat parte la prima conferinţă, când l-am întâlnit prima dată, îmi amintesc cum am fugit la un prieten din campus şi i-am zis: „Ăsta-i omul!”.

Vă spun toate acestea ca să înţelegeţi ce impact profund a avut Părintele Serafim asupra mea. M-au copleşit la el câteva lucruri.

Mai întâi de toate, era o persoană jertfelnică, un slujitor jertfitor. Tot ce făcea era să-L împartă pe Hristos celorlalţi. Era un om care se afierosise cu totul lui Hristos. Eu avusesem deja căutări spirituale, aşa că vă închipuiți că văzusem o grămadă de învăţători religioşi de toate felurile. Întâlnisem sufişti, budişti tibetani… Dar Părintele Serafim era deosebit – şi era deosebit şi faţă de ceilalţi creştini, avea ceva foarte aparte.

Al doilea lucru pe care l-am simţit la el era că avea această înţelepciune extraordinară, acest discernământ pătrunzător pe care nu le mai întâlnisem până atunci la nimeni altcineva. El, cumva, pătrundea prin toate şi îţi dădea un răspuns limpede, profund. Nu avea extremisme.

Simţeam că primise înţelepciunea aceea de la Dumnezeu. Simţeam că e foarte inteligent, foarte învăţat, dar nu căuta să epateze cu inteligenţa şi știința sa. Era foarte smerit, înfăţişa lucrurile foarte limpede şi foarte simplu, pe înţelesul tuturor. Am simţit că era la fel de inteligent, ba chiar mai inteligent decât orice profesor pe care îl avusesem, dar înţelepciunea duhovnicească pe care o avea nu o mai întâlnisem niciodată.

- Credeţi că, din punct de vedere intelectual, era un geniu?

- Da, cu siguranţă aş zice că era un geniu. De fapt, aşa i se şi zicea în liceu – colegii îl porecliseră „Eugene Geniul”. În albumul de absolvire, cineva i-a scris: „Să nu-i faci prea multă concurenţă lui Einstein!”. Rezultatele sale la învăţătură le depășeau atât de mult pe ale celorlalţi, încât ar fi trebuit să i se dea numai lui nota 10, dacă ar fi fost să se păstreze scara valorică.

Era un geniu, dar lucrul uimitor a fost că, atunci când a devenit ortodox, aşa cum el însuşi o spune, şi-a răstignit mintea: „Când am ajuns creştin, mi-am răstignit mintea, şi toate suferinţele mi s-au făcut doar izvor de bucurie. Nu am pierdut nimic, şi am câştigat totul”.

Mai ales atunci când scria pentru „The Orthodox Word”, scria pentru toată lumea, la un nivel pe care toţi puteau să-l înţeleagă, şi se ferea de orice scriitură în stil academic sau pompos.

- O întrebare grea: ne puteţi împărtăşi cum a fost să pierzi o astfel de personalitate însemnată?

- A fost, pentru mine, o experienţă copleşitoare. Dar n-a fost doar mâhnire. A fost, în acelaşi timp, o mare cercetare a harului.

Tocmai mă botezasem. Apoi am mers la spital, unde Părintele Serafim era internat. Zăcea pe pat, nu putea vorbi. Avea tuburi în gură şi un aparat de respirat. Și din trup îi ieșeau tuburi şi era legat de pat, din cauza convulsiilor de durere. M-a văzut venind în cămaşa mea albă de botez şi mi-a zâmbit şi m-a strâns de mână.

Pentru mine a fost plin de însemnătate faptul că m-a recunoscut ca fiind creştin ortodox botezat şi mi-a aflat noul nume – Damaschin. La un moment dat, din pricina medicaţiei, ochii i s-au înceţoşat, dar chiar în clipa aceea era lucid şi vedea, se uita limpede la mine.

A fost ceva foarte puternic şi pentru că, în acele zile, noi făceam Liturghia la spital. Era ca şi cum toate cerurile s-ar fi deschis. Toţi se înghesuiau în acel mic paraclis și cântau Liturghia pe dinafară, apoi Părintele Serafim lua Sfânta Împărtăşanie. Îi ţineau Evanghelia deasupra capului, iar Părintele Serafim îşi aduna ultimele puteri ca să se ridice. Cum v-am zis, avea dureri convulsive, dar se ridica să sărute Evanghelia.

Putea doar să zacă acolo, cu lacrimile curgându-i pe obraz. Privea către cer şi se ruga. Era foarte impresionant. Oamenii stăteau în jurul patului şi plângeau, şi se rugau, şi cântau imne ale Bisericii.

A fost o experienţă foarte puternică. Eram plini de tristeţe, dar era o tristeţe de obşte: ne aveam unul pe altul. Toţi eram împreună. Nu doar cei de la mănăstire – eram acolo toţi fiii duhovniceşti ai Părintelui Serafim, veniți de la kilometri distanță. Ajunsese și Arhiepiscopul Antonie, și Episcopul Nectarie... Totul a fost o foarte puternică experienţă a harului. A fost Botezul meu, şi împărtăşania în fiecare zi ce a urmat. A fost ceva ca un cataclism, dar totodată plin de har.

Pentru mine, Părintele Serafim a fost o pildă, modelul meu – chiar şi după ce a murit. Şi, bineînţeles, mijlocitorul meu ceresc. Am început să cerem rugăciunile Părintelui Serafim după ce a murit. De fapt, episcopul nostru de atunci, duhovnicul mănăstirii, Vlădica Nectarie, a fost cel care ne-a încurajat să facem aşa. La înmormântarea Părintelui Serafim, i-a spus Maicii Brighida, egumena schitului de maici: „Vă rugaţi acum pentru Părintele Serafim, dar să vă rugaţi şi către el!”. A scris apoi mănăstirii noastre acelaşi lucru. Apoi, un alt Părinte duhovnicesc, Arhimandritul Spiridon, ucenic al Sfântului Ioan Maximovici, ne-a încurajat să facem la fel.

Îmi amintesc şi că la parastasul de patruzeci de zile al Părintelui Serafim, la care am fost de față, Episcopul Nectarie a ţinut o predică şi a zis: „Părintele Serafim a fost un om drept, ba chiar un om sfânt...”. Traducătorul s-a oprit şi l-a întrebat: „Să zic sfânt?”. Vlădica Nectarie a răspuns fără să şovăie: „Sfânt”. 

Din interviul realizat de Kevin Allen pentru „Ancient Faith Radio” (august 2007), preluat de „Familia Ortodoxă” (septembrie 2014)

Traducere de Radu Hagiu