Am greșit evanghelia, din trufie am greșit-o, credeam că după atâția ani știu calendarul pe de rost, deși frumos îmi șoptea David, precum sunt ochii slugii atenți la mâinile stăpânului așa trebuie să fie și ochii noștri spre Celpurureadesculț; la vremea cuvenită deschid Evanghelia și, în loc să o citesc pe cea cu femeia gârbovă, sar inconștient peste una și-o citesc pe cea cu cina împăratului, ba o mai și tâlcuiesc decent (știu asta sigur, pentru că Cel Mult Iubit + Legătura Inimii + Ea, atenți din băncuța lor, m-au dat notă mare la evaluarea predicii, ceva mai târziu, în jurul pilafului cu midii și sos grecesc de măsline, când severitatea docimologică e dusă la cote tradițional maximale).
Deci citesc pericopa greșită și nimic nu se întâmplă.
Nici un creștin nu izbucnește în crize de rigoare tipiconală, nu se sfâșie catapeteasma, nu se prăbușește turnul CeleiMaiFrumoaseBiserici în capul meu, Someșul continuă să curgă la vale și undeva, la marginea pădurilor de stejar din jurul Luștii, lupii dau târcoale oilor răvășite prin lăstăriș, după legi străvechi, ale firii lupești, inamovabilele legi străvechi.
De la mitropolie nu desantează nici un juriu canonic încruntat, nu-mi sună telefonul a panică existențială, și, vă rog, nu puteți să bănuiți că nu s-ar fi prins nimeni de eroare, în CeaMaiFrumoasă se roagă niște doctori cu strașnice doctorate, o mână de teologi cu licență strălucitoare și mai ales corpusul select al tradiționalelor babe, despre care se pot împleti multe speculații, mai puțin aceea că n-ar cunoaște evangheliile până la ultima virgulă și predicile preotului cu părul alb până-n adâncul dintre două respirații de caz.
Apoi, la capătul liturghic, tot poporul lui Dumnezeu sărută cuminte Crucea Înviatului, îi miruiesc cu mirul ăla înnebunitor, cu miros de deșert parfumat, îi întreb pe rând de sănătate, Lucian de pe Pod îmi urează poftă bună, nenea Ion din Jidovița îmi dorește să trăiesc în pace, vine tanti Vica cu inima făcută flenduri de dorul după soțul dus în cer, apoi sărută crucea doctorul Șerban, cel mai blând om pe care-l cunosc, mai învățat decât toți preoții la un loc și mai smerit ca fiecare dintre noi luat în parte, și nimeni nu-mi spune nimic, nimeni, deși știau toți. O conspirație a iubirii, deci. Știau și au tăcut.
Să vă zic ceva.
Dacă ați plecat spre Veneția fără mine, rău ați făcut.
Dacă totuși ați făcut asta, ascultați-mă. Când râul turistic o să vă târască în lanțurile sale de la podul Rialto spre măreața Santa Maria Gloriosa dei Frari, dincolo de Marele Canal, ca să vedeți obligatoria Assunta a lui Tițian, veți trece pe lângă o bisericuță care dă numele cartierului: San Polo. Știu, sunt atâtea de văzut acolo și nimic nu trebuie ratat. Aveți încredere în mine, opriți-vă la modesta bisericuță, mai mereu goală, și uluiți-vă; pe perete, ignorată de mai toți, cea mai spectaculoasă Cină de Taină a tuturor timpurilor, pictată în anul 1571 de Jacopo Robusti Tintoretto (un an de neuitat în istoria lagunei - voi reveni asupra anului ăstuia).
Știu că ați mai văzut sute și mii de cine de taină, că ați stat la coadă la Milano să vedeți capodopera lui Leonardo da Vinci, că știți diferențele iconografice între cenaclurile catolice și cele ortodoxe, dar credeți-mă pe sufletul meu de călător, nimeni n-a îndrăznit să spună despre Hristos ceea ce-a pictat Tintoretto. Nimic nu e static, totul e în mișcare, Domnul Însuși rupe pâinea cerului și-o împarte mobil tuturor, ucenicii se agită și-o dau mai departe, cum se zice la români? Ca pâinea caldă, așa dau cuminecătura. În tabloul lui, Jacopo a înghesuit toată planeta ca un împărat care deschide cina tuturor ciungilor, păcătoșilor mizeri și bolnavilor paralizați de frica morții, cerșetori și copii, trecători și înveșniciți, ca la o sărbătoare din care nimănui nu-i e permis să plece flămând, căci pâine are Desculțul pentru toate gurile acestui neam de oameni, pentru toate.
Când mi-e greu de lumea de aici, mă întorc la cina lui Tintoretto, uneori fizic mă întorc, pândesc lacom cele mai ieftine bilete de avion și fug până-n Serenissima Republică doar ca să îmi umplu ochii de descătușarea acelei cuminecări generale.
Căci precum e slava Lui, așa e și mila Lui. Și dacă vom cere pâine, vom primi pietre, sau dacă pește pentru dezlegare vom vrea, vom primi șerpi veninoși?
Atât de mare e dragostea Lui pentru noi. Și mult mai mult decât ne imaginăm.
Căci Dumnezeu Iubire este. Și de dragostea asta o să umblu beat prin propria mea viață și nimeni nu mă va despărți de El. Se va găsi și pentru mine o firimitură, se va găsi.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu