Despre Crăciunul de altădată nu prea am ce spune... Pe atunci eram ca vai de capul meu (nu că ar fi ceva de el acum!) și nu mă duceam cu mama la Sfânta Liturghie de Crăciun, singura din familie care mergea la slujbă. La noi începea la 6. Pe la 8, după ce desfăceam cadourile, tropăiam de nerăbdare că nu se întorcea destul de repede de la biserică, să punem masa și să mănânc șorici, și tobă, și cozonac. Țineam totuși vreo două săptămâni de post, că ne obliga mama. Mă împărtășeam și eu odată cu toți copiii, fără Liturghie, în Ajun. Era o coadă mare numai de copii relativ cuminți.
Brad făceam în fiecare an, uneori molid, că doar asta găseam, însă colinde nu prea erau în zona noastră. Numai băieții mergeau cu Steaua de Sfântul Nicolae. În seara de Ajun, și băieții și fetele mergeau cu „Bună dimineața...”. În fiecare an mergeam cu sora și fratele meu la bunici și la vecini, că altfel s-ar fi supărat. La oameni necunoscuți, prin oraș, am fost o singură dată, dar asta e o altă poveste. Și, că tot veni vorba, la noi urarea se termina într-un fel hazliu, nemaiauzit de atunci: „Dragă domnișoară/ Ieși puțin afară/ Dă-ne un covrig/ Că murim de frig/ Dă-ne câte-o nucă/ Că ne dăm cu capul de ulucă/ Dă-ne câte-un măr/ Că ne luăm cu mâinile de păr!/ La anuʼ și la mulți ani!”.
Colinde adevărate eu am auzit când am venit la facultate, de pe discul Madrigalului și de la colege din Brașov, care în liceu își colindau și profesorii. Apoi, într-o excursie în Apuseni, prin august, am ascultat o noapte întreagă la foc colinde cântate de un băiat din Maramureș.
Revelația cea mare a fost însă la Revoluție (în fine...). Eram în anul al treilea de stagiu, stăteam la Breaza, și pe 23 am plecat acasă, că era vacanță − și, oricum, pregătirea la facultate pentru definitivat fusese anulată de Ceaușescu pe 17 decembrie. M-am oprit la Ploiești, aveam de schimbat gara, și am profitat de ocazie să-mi văd un amic. În piață se cam terminase adunarea, dar, mergând spre cea de-a doua gară, am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe”, lângă Liceul „Mihai Viteazul”. Aici erau adunați mulți oameni și ne-am oprit și noi. Aproape îndată a început să vorbească Părintele și ne-a cerut să spunem „Tatăl nostru”. Chiar dacă erau mulți care nu știau rugăciunea, toată lumea a îngenunchiat, și apoi Părintele a cântat „O, ce veste minunată!”. Îl auzeam pentru prima dată, și de atunci a rămas pentru mine cel mai frumos colind, colindul colindelor.
După câteva ore am ajuns acasă i-am spus mamei că am auzit un cântec de biserică extraordinar de frumos și i-am cântat ce-mi mai aminteam. La care mama, cu aerul cel mai firesc din lume, îmi spune: „A, e «O ce veste minunată»!”. Uimită peste poate, am întrebat-o de ce nu m-a învățat și pe mine. Și mama îmi răspunde: „Dacă nu vii la biserică...”.
A fost primul Crăciun când am ajuns și eu la Sfânta Liturghie.
Elisabeta Gheorghe
Fotografie de Simona Andrușcă