O asemenea dragoste

Îi aud noaptea râzând, prin pereții subțiri ai casei parohiale, în hohote, cu poftă de copil de lapte, pe fondul sonor al televizorului pe care rulează desene animate.

Și poveștile lor lungi. Că a iubi înseamnă a râde cu cineva. Ești singur, știi când ești singur (fără să conteze numărul celor din jurul tău), atunci când citești o poezie și te entuziasmezi. Când ridici ochii și-ți dai seama că e plin de oameni pe lângă tine, dar nu ai cui să-i citești poezia, că nimeni nu te ascultă, vede, înțelege. Că nu contezi. Tu, cu tremuratul inimii tale, pur și simplu nu contezi.

Ești singur când scrollezi o aplicație, cu gândurile aiurea, călărind cai verzi pe curcubee intersectate haotic, și dai peste o glumă bună. Și râzi tu întâi, râzi bine, și vrei să împarți râsul tău cu cineva, cum se împarte cina de către Dumnezeu. Redirecționezi gluma, survolezi la joasă înălțime agenda, întâi grupurile, grupul asociației de locatari de la bloc, nu. Grupul colegilor de facultate, nu. Grupul preoților, nu, nu, nu, ăștia nu știu râde, se întâmplă ceva cu învățământul teologic, li se extirpă simțul umorului ca pe niște măsele de minte și după aia sunt trimiși în lume să cutremure încruntați baierele inimilor. Deci nu, nu, nu.

Partenerul tău. Îi privești numele, zici da, poate că ar gusta gluma. Dar știi, din experiență, că nu va avea nicio reacție. N-a mai râs la glumele tale din Pleistocenul inferior, când se topeau ghețarii și urșii de peșteră gemeau de foame prin munți despăduchiați de zăpezi. N-a mai reacționat, în general vorbind, de secole. Abia îți aude cuvintele când îi spui că ai plătit factura la gaz, abia o auzi când îți spune să duci gunoiul și să schimbi naibii papucii ăia cu care vii din grădină, că s-a săturat să spele gresia de opt ori și jumătate pe zi.

Oftezi și ștergi gluma.

Băiete, ești singur atunci, iar certificatul tău de căsătorie e doar o minciună cosmică. Nu mai certifică nimic. Căci iubirea nu e literă, nu e vas, e conținut, e vânt. Așa traduceau vechii cronicari duhul, cu vânt. Vântul Sfânt.

Mihai, ieri, a făcut o glumă. E haios fiu-miu deseori, dar gluma de ieri a fost cauciuc nesărat, topit pe un acoperiș încins, se scurgeau gudroane cu miros înțepător. Indigirabilă ca o maioneză tăiată, uitată în frigider de la Crăciun. Am tăcut, absent, a tăcut și Ea, până și pisica Cio-Cio-San, cu ochii ei asiatici, s-a ghemuit plictisită în jurul propriei sale cozi. Roxana a izbucnit brusc în râs, râde foarte curat, cristal de Bohemia lovit cu linguriță de argint. Ochii ei îi sărutau ochii.

Și mai e ceva. Când îl îmbrățișează, îi adulmecă părul de după ureche.

Mirosul e cel mai intim simț. Nu o zic de la mine, o zic oamenii de știință. Atingi ceva, îl privești, auzi vibrația clopotului, nu ești clopot. Mirosul este o încorporare de celule care plutesc, rupte din corpul celuilalt, identice ontologic, structural, cu ființa lui. Când miroși ceva, intră în tine materia reală, identitar vorbind, a celui mirosit. Mâinile Roxanei făcute val în jurul capului lui. Șoaptele lor conspirative, jocul cuvintelor îmbrăcate în sensuri criptate, eliptice, zburând peste capetele noastre nătânge, descifrate doar de sufletele lor îngemănate. Și nasul Roxanei adulmecându-i ființa, în spatele urechii cu cercel negru.

Și dacă oamenilor le-a fost dăruită o asemenea dragoste,

ce măreții fără de margini vom trăi în curțile Desculțului?

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu

Fotografie de Simona Andrușcă