Dumnezeu mă făcuse în formă de psaltire
Cânta la mine cu degete prelungi
Până într-o zi, când
N-am mai scos nici un sunet
Nici eu nu știu de ce
Probabil nu mai aveam nimic de spus
de cântat
de rugat
Eram, carevasăzică,
bună de aruncat
Așteptăm cu teamă
cu strunele tăcute,
vibrând ușor a mirare
Așteptăm să mă ia
cu două mâini
și să mă pună
pe vreun foc
Dar Dumnezeu
mângâia, mângâia strunele mele
torcând, torcând la mine
o altă cântare
tăcută, tăcută
din inimă moartă, moartă.
Anca Stanciu
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!