O adevărată pângărire a vieții călugărești

Ne vorbește Arhim. Emilianos Simonopetritul

Cred că aceasta a fost una dintre cele trei mari biruințe amăgitoare pe care le-a câștigat vrăjmașul diavol în rândul monahilor.

Întâi de toate, a izbutit să pângărească duhul ascezei, prefăcându-l într-o lucrare omenească, într-o silire exterioară, într-un „trebuie” lipsit de viață, când scopul cel din urmă al monahului nu este altul decât îndumnezeirea (theosis).

Astfel, întreaga ființă a monahismului — care este de obârșie teologică și ontologică, o comuniune vie din harul și lucrarea cea necreată a lui Dumnezeu — s-a preschimbat într-o simplă faptă, într-o îndeplinire formală, într-o pravilă bifată, un canon.

Însă o astfel de pravilă vătămă duhovnicia omului și, ce este mai cumplit, îi odihnește conștiința în chip mincinos, cum că și-ar fi împlinit datoria. „Îmi fac pravila ca monah? Sunt în rânduială”, își zice întru sine, „sunt monah!”. Sau: „Împlinesc doar ceea ce-mi cere Biserica, schima mea cea mică ori cea mare, sau rasoforia!”. Atunci nu doar consideră că nu-i mai lipsește nimic, ci ajunge la rătăcirea de a socoti că Dumnezeu Însuși îi este dator cu răsplată pentru dreptatea lui.

Drept urmare, își spune că, și de ar mai cădea în vreun păcat, nu s-a dărâmat lumea, căci tot se va mântui! Această cugetare trufașă, acest duh al veacului acestuia este o adevărată pângărire a vieții călugărești și o izbândă a celui rău.