Astăzi e ziua Sfântului Triandafil, numele meu, numele Tatălui meu. M-am îmbrăcat cu numele ăsta cum iei dimineața o cămașă cu mânecă scurtă, privind scurt cerul, azi va fi soare și lumină, azi nu va ploua, aveam vreo 16 ani, venise Tata de la serviciu mai devreme și se tolănise pe fotoliul negru de pe holul larg al casei, cu picioarele sprijinite de șemineul în care pârâia un foc de brad, împrăștiind în casă mirosul de rășină arsă, toată lumea era la școală și pe la serviciu, nu știu de ce mă întorsesem și eu mai devreme de la liceu și, când am intrat în casă, clănțănind dublu yala chinezească de la ușă, deodată m-a izbit imaginea lui acolo, cu cartea într-o mână și țigara în cealaltă, cu ochelarii groși și ceașca de cafea fremătând emoționată pe marmura șemineului, a ridicat ochii peste ochelari și mirat, ce-i cu tine, Crin, așa devreme acasă? Și m-a izbit drept în piept atunci un gând sfâșietor. Că va veni o zi când voi ajunge prea târziu acasă. Prea târziu să-l mai găsesc cu cartea în mâini, tolănit pe fotoliul lui de aristocrat, visându-și printre rânduri plecările și dorurile.
N-am spus nimic, mi se deschisese o fisură sângerândă în piept, gândul că va muri într-o zi, sau într-o noapte și că va fi greu de trăit după asta, dureros de greu. Nu știam atunci cât loc avea Tata în inima mea, și nu doar în inimă, în trupul ăsta al meu, unde se foșnește neașteptat, semnalizându-mi că moartea e doar o părere.
Știți, pe măsură ce trec anii îmi iese prin piele la suprafață, se mișcă în mine vioi, uneori ia conducerea și mă trezesc că sunt chiar Tata, ne diferă puțin nuanța de albastru din ochi dar cât de viu e în mine, stăteam ieri de vorbă cu Max Dumitraș, pictorul rebel din Maxonia, are vorbă angulară și decizii abrupte, indiscutabile, l-am simțit apoi înmuindu-și sufletul și m-a traversat un gând așa de proaspăt, ca o gură de aer rece după un deșert uscat și fierbinte, Tata l-ar fi plăcut pe Max, și știu că Tata mi-ar fi plăcut prietenii mei despletiți pe jumătate din legile lumii ăsteia, trăind ilegal în buzunarele timpului, niște coloniști veniți pe-aici cu piepturile pline de legi noi și gânduri sclipitoare, știu că Tata i-ar fi iubit pentru că-i iubesc și eu.
După momentul cu cafeaua și cartea, închis în camera mea, cu capul băgat sub raftul de cărți, ghemuit la marginea gândului care nu-mi dădea pace, nopți multe, să mă explic, mie-mi spun să nu uit, să nu uit, camera mea conținea un pat simplu, de-o persoană, mi-l cumpăraseră ai mei mulți ani în urmă, creșteau cărțile prin casă și, la un moment dat, silit de acumularea tot mai mare, Tata îmi construise un corp de bibliotecă lipit de perete, a cărui existență echilibrată a fost imposibil de stabilit altfel decât sub forma unei console cu șapte-opt rafturi deasupra capului meu, acum, în timp ce scriu rândurile astea realizez că toată copilăria și adolescența mea am dormit cu patru sute de cărți drept deasupra capului, ningându-mi dintre coperți povești și aventuri și idei bizare de filozofi leneși și contemplativi.
Și gândul ăla, să mă întorc la el, gândul ăla. Că va veni o zi când Tata...
Și într-o zi m-am trezit luminat și vesel, găsisem o metodă să-l înveșnicesc pe Tata, era o nebunie, era un scandal, din ziua aceea i-am luat numele ca pe o haină, ca pe o cămașă cu mânecă scurtă, și-am început să mă semnez mereu și peste tot, Crin-Triandafil Theodorescu.
O singură dată m-a ghicit cineva, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, îmi scrisesem numele la olimpiadă și începuse o discuție în comisia de corectare a lucrărilor, m-au chemat să mă întrebe cine e Crin-Triandafil Theodorescu și de ce pe buletin figuram Crin Theodorescu, am bâguit alb la față că e Tata, și că știam că se trece și numele Tatălui, că în numele Tatălui trăim și citim și scriem cu aripi de îngeri, o profă de prin Giurgiu a întrebat și atunci de ce nu e trecut doar T și fără cratimă, și Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Doamne, parcă-i văd ochii scrutându-mă-n adânc, a deschis gura și-a zis cu vocea ei gravă, e tatăl lui, e tatăl lui, am lămurit asta, mulțumim, și mi-a zâmbit. Și când m-a privit în ochi am știut că înțelesese și că era o sfântă.
Astăzi e ziua Sfântului Triandafil, mucenicul marinar din Zagora. Un puștan care a fost ucis pentru că nu s-a dezbrăcat de numele Fiului.
La mulți ani, Tată, te iubesc și sunt liniștit. Hristos a înviat, fii și tu liniștit, Mihai și Roxana se iubesc și în casa mea dragostea Desculțului e legea, așa să știi. La mulți ani, ne e dor de tine, dar fără furtună ne e dor, că a înviat Hristos și asta e pacea noastră, că adevărat a înviat.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
