O analiză a filmului „Disclosure Day” de Steven Spielberg
Întâlnirea dintre oameni și extratereștri, sau căutarea în univers a altor ființe inteligente, este o temă recurentă a ficțiunii de tip science-fiction. Noul film al lui Steven Spielberg, Disclosure Day (Titlul românesc: Ziua adevărului) o preia și o dezvoltă, continuând în vena filmelor sale mai vechi, Întâlnire de gradul trei și E.T..
Extratereștrii în ficțiune sunt cel mai adesea o imagine pentru altceva: un simbol al căutării și al tainelor universului; un mod de a vorbi despre problemele rasiale sau despre colonizare; o imagine a omului, un mod de a ne privi „ca într-o oglindă”; și, last but not least, un mod de a sugera alteritatea, până la a vorbi despre transcendență sau chiar despre Dumnezeu.
Filmul lui Spielberg Disclosure Day se oprește la ultimele două teme: o imagine idealizată a omului, și sugerarea transcendenței; ba poate și un iz de preînchipuiri ale Mântuitorului.
Acțiunea filmului poate fi rezumată, fără spoilere majore, în câteva fraze: o organizație semiguvernamentală a ascuns, încă din anii ʼ40, existența venirii pe pământ a unor ființe extraterestre. Două persoane, un bărbat și o femeie (simbolul unei noi umanități?), sunt investite de către extratereștri cu niște puteri speciale de comunicare, și sunt urmăriți de această organizație, care încearcă să-i oprească să dezvăluie existența extratereștrilor. Ni se dă de înțeles că, de fapt, organizația preferă să folosească informațiile extrase de la extratereștri în scopuri militare.
Acțiunea se petrece în timp ce pământul se află sub amenințarea unei catastrofe globale, probabil un al treilea război mondial. Spre deosebire de un alt film recent în care ne este prezentată o primă întâlnire cu altă specie inteligentă, Project Hail Mary, rămânem cu senzația de mister, de mirare și de necunoscut în fața acestei specii străine nouă (într-un fel, este păcat că îi putem și vedea în film; dacă nu i-am fi văzut deloc, taina ar fi fost mai mare). Nu aflăm de ce au contactat umanitatea, de ce nu s-au arătat și altora până acum, de ce s-au lăsat maltratați și folosiți de oameni în tot acest timp (poate un ecou al coborârii Mântuitorului?), nici cum anume comunică. Unul dintre personaje, o tânără care fusese novice la o mănăstire, își exprimă teama că existența unor ființe extraterestre superioare omului ar putea să facă umanitatea să-și piardă credința în Dumnezeu, și se opune la început dezvăluirii existenței lor. Ea sugerează deci că aceste ființe pot fi văzute ca o imagine a lui Dumnezeu, și care ar putea să-I oculteze – sau chiar să-I pună sub semnul întrebării − existența.
Însă pare să-și schimbe părerea, mai ales după o discuție cu maica stareță. O întreabă dacă ea crede că mai pot exista și alte ființe în univers, deși în Facere se spune că Dumnezeu l-a pus pe om să stăpânească peste celelalte făpturi. Maica îi răspunde: „În Facere scrie «pe pământ»!”. Și o întreabă la rândul ei dacă ea crede că Dumnezeu a creat o lume atât de imensă numai pentru om. O întrebare care a fost adesea pusă de când modelul cosmologic al lui Ptolemeu, care așeza pământul în centrul universului, a fost înlocuit cu modelul lui Galileu: este oare cu putință să fim singuri în univers? Cum putem să ne imaginăm că Dumnezeu poate lua în serios omul, o fărâmă infimă într-un univers atât de mare, și în ce sens mai putem fi considerați „centrul creației”? Întrebări care i-au destabilizat pe unii credincioși de la Galileu încoace, și pe care maica le dă la o parte cu un zâmbet și o singură frază. Desigur, o frază puțin simplistă – s-ar putea spune mult mai multe despre acest subiect −, dar suntem într-un film de acțiune, nu într-unul filozofic.
Într-un alt pasaj-cheie ni se spune că extratereștrii consideră că empatia este un grad superior al evoluției, pe care noi refuzăm (sau amânăm) să-l atingem, și asta ar fi problema noastră cea mai mare. Precum testul din filmul Blade Runner, empatia (care nu e nimic altceva decât capacitatea de a simți împreună cu celălalt, deci o formă a iubirii) este ceea ce îi distinge pe oameni sau, în acest caz, pe oamenii „evoluați” − adică, transfigurați? putem spune oare, îndumnezeiți? − de mașini.
Însă forța cea mai mare a ficțiunii nu stă în vorba explicită, într-un mesaj ușor traductibil printr-un discurs rațional. Aceste pasaje discursive se pot pierde în firul acțiunii și pot trece neobservate pentru cine nu este interesat în mod special de chestiuni filozofice. Puterea principală a filmului stă în taina lăsată special nespusă, a ceea ce ființele acestea așteaptă de la oameni, și felul în care omenirea, în pragul unui război, poate fi salvată de această taină. Cine suntem noi? Ce am putea deveni, dacă lupta pentru putere nu ne-ar împinge de la spate, dacă nu am vrea să ne folosim chiar și de Dumnezeu în scopuri pământești, dacă am accepta să ascultăm ce ne-ar fi dezvăluit, dacă am vrea să aflăm adevărul?
Aceasta este ceea ce filmul lasă să se înțeleagă, fără să dezvăluie. Până la urmă, taina centrală nu poate fi spusă. O adevărată creație artistică este, în miezul ei, apofatică, iar forța adevărului stă în faptul că nu poate fi epuizat în cuvinte, pentru că este o imagine a lui Dumnezeu: „Eu sunt adevărul” (Ioan 14:6). Dacă Dumnezeu este tainic, atunci și omul este, iar calea lui spre empatie – spre dragoste! – este, și ea, neexprimabilă în cuvinte. „Don't be afraid of what you don't know!” („Nu vă temeți de ceea ce nu știți!”), este singurul mesaj direct al extratereștrilor care este dezvăluit pe ecrane.
Sigur, și alte tipuri de ficțiune vorbesc despre taina omului și a mântuirii lui posibile. Însă filmele de science-fiction fac acest lucru într-un mod propriu lor, care se adresează mai direct omului din zilele noastre. Acest gen a preluat rolul care mai demult era atribuit poveștilor și mitologiei (cu care Spielberg jonglează și în acest film, deși poate mai puțin decât în capodopera sa, E.T.). Ne face să vedem lumea din alt unghi, ne ajută să ne punem mereu aceleași întrebări esențiale.
Ziua adevărului are și elemente apocaliptice, nu în sensul pe care l-a căpătat acest cuvânt în imaginarul colectiv în ultima vreme, de catastrofa mondială, ci exact invers: de eucatasrofă (catastrofă bună), cum îi zicea J.R.R. Tolkien, de întoarcere fericită a evenimentelor spre un al plan posibil al existenței omului. În ciuda revenirii la câteva teorii celebre ale conspirației din istorie – incidentele de la Roswell, cercurile din grâu și zvonurile despre OZN-uri – și în ciuda eventualelor intenții ale autorului, nu cred că filmul ar trebui interpretat numai ca expresia unei speranțe reale de a ne întâlni cu niște invadatori pașnici, care ne-ar rezolva toate problemele aici, pe Pământ. Cred că trebuie văzut ca un simbol al așteptării mântuirii, ca o intuiție a faptului că „nu suntem singuri”, dar într-un alt sens decât cel al existenței ființelor extraterestre, că speranța de a fi salvați – sau mântuiți – este vie, și că, deși nu știm cum va veni, în fiecare epocă o traducem prin alte forme artistice.
Astfel, genul science-fiction se arată a fi o formă artistică în care chipul străin al extraterestrului reușește să oglindească − prin întâlnirea cu ființe misterioase, venite de departe − căutarea celui „cu adevărat Altul”.
Alexandra de Moffarts