„Nu te teme, turmă mică!’’

Despre Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia

În zilele noastre, provocările menite să ne demonstreze nouă și celorlalți grozăvia, îndemânarea, priceperea, skill-urile și competențele sunt de găsit pretutindeni. Ne forțăm zilnic pentru a ieși basma curată în ochii lumii. Alergăm în pas sincron cu cerințele și tendințele, țintind cu ardoare eticheta de „cel mai cel”. Avem acum la îndemână tot arsenalul tehnologic pentru a ne depăși sau chiar anula limitele firești, dincolo de care n-am putea purcede fără o muncă asiduuă, consistentă, de cercetare, formare și documentare. Lipsindu-ne însă de aceste prilejuri de creștere și întărire, riscăm să ajungem ca semințele căzute pe piatră, care cresc repede, veștejindu-se apoi, căci nu au rădăcină puternică în stare să le susțină.

Dar nu putem încetini. Nu (mai) e timp.

Timpul ni se scurge în firmituri minuscule printre degetele ce scrollează grupuri și notificări.

Și totuși... cum ar fi dacă provocările pe care le-am accepta ar fi cu totul altele? Dintr-o cu totul altă sferă decât cea a imaginii noastre, și cu o altă motivație? Dacă am trece de la „doar eu” la „noi împreună”? Dacă ne-am asuma, cu toată ființa, că putem fi, mai întâi de toate, oameni cu inimă caldă și conștiință trează? Dacă nu am mai trăi pentru noi și binele nostru personal, ci pentru a-i fi plăcuți Lui, Celui ce ne-a făcut pe noi și pe toate câte sunt?

Așa cum au făcut-o cu mult timp în urmă cei 40 de Sfinți Mucenici din Sevastia, despre care, cercetându-le puțin viața, aflăm că erau soldați în Legiunea a XII-a Fulminata. Nu erau nicidecum niște oarecare. Erau viteji, curajoși în lupte, cumpătați, responsabili și chibzuiți. Își cinsteau și respectau împăratul cel pământesc. Dar erau, în primul și în primul rând, în slujba Împăratului celui ceresc.

Aveau principii și credință adâncă, citeau Sfintele Scripturi și, la ceas de primejdie pe câmpul de luptă, înainte de orice alte manevre și pregătiri, rosteau psalmi și chemau în ajutor numele Domnului. Puterea, priceperea și meritele nu erau ale lor, ci le primeau ca dar al rugăciunii și al credinței ce le rămăsese neclintită în mijlocul practicilor păgânești ale celor din jur, ale defăimărilor, amenințărilor și chinurilor la care au fost supuși.

Li s-a cerut să se conformeze legilor cetății și să aducă jertfe zeilor romani, așa cum probabil trebuia să facă orice om cu bun-simț civic, care dorea să se bucure în tihnă de privilegiile rangului și roadele muncii sale. Dar cei 40 de soldati, credincioși întru totul lui Hristos, au mărturisit deschis că sunt creștini și au refuzat să intre în templu.

Nu și-au trădat nici inimile, nici pe Cel ce împărățea peste ele.

„Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. (Matei 6:21)

Iar ei au făcut alegerea cea bună.

Împreună, în același cuget și simțire, însuflețiti de același Duh, au renunțat fără șovăire la tot ce dobândiseră până atunci.

După ce au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri, ei au fost aduși pe marginea unui lac de la marginea orașului Sevastia, într-o noapte foarte friguroasă, și au fost aruncați dezbrăcați în apa înghețată a lacului, pentru a muri de frig. Au stat acolo împreună, rugându-se și sprijinindu-se unii pe alții. Unul singur a slăbit în credință și a ieșit din apă, îndreptându-se către baia caldă ridicată pe mal într-adins pentru a-i momi să iasă din stânsoare.

Nu numai că cel care a alergat spre căldura băii a pierit de îndată ce a pus piciorul în ea, dar apa lacului s-a încălzit în jurul celorlalți, păstrându-i vii și nevătămați.

„Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla”. (Matei 16:25)

Paznicul temniței a fost martor al neputinței celui care trădase cauza. L-a văzut ieșind din lac și pierind în pragul băii fierbinți. A zărit apoi lumina caldă, cu totul neobișnuită, ce învăluia apa, și cele 39 de cununi mucenicești ce se pogorau spre cei ce pătimeau în lac.

Convertirea sa a fost bruscă și asumată cu toată ființa sa. Și-a lăsat veșmintele, poziția, siguranța și însăși viața pentru a fi părtaș la ceea ce intuise, întrevăzuse a fi cu mult mai presus decât toate promisiunile veacului său − sau ale oricărui alt veac pământesc! A sărit în lac, alături de ceilalți, iar numărul cununilor a rămas astfel întreg, așa cum fusese dinainte rânduit.

În zorii zilei, cei 40 de mucenici au fost scoși vii din lac, spre uimirea și mânia prigonitorilor lor. Li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să agonizeze. În timpul acelor chinuri cumplite, mama celui mai tânăr dintre ei îi încuraja să lupte pentru Hristos, temându-se nu de moartea fiului ei, ci de faptul că, mai crud fiind, să nu cumva să se lipsească de strălucirea cerească, slăbind și dând înapoi.

Cei 39 mai vârstnici au trecut hotarul Împărăției păcii și a binelui absolut. Acolo unde nici răul, nici chinul, nici nedreptatea nu vor mai putea exista. Tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinților, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela care nu murise l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă mama sa, văzându-și fiul lăsat singur, și-a lepădat slăbiciunea femeiască și, cu tărie bărbătească, l-a luat pe umeri și, fără de temere, a pornit cu el în spate după car. Astfel, Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, și-a dat sufletul în brațele lui Hristos, bucurându-se. Iar curajoasa mamă, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinților.

Oasele celor 40 de mucenici au fost cuprinse de vâlvătaie mare, însă focul nu le-a putut mistui. Chinuitorii au aruncat atunci rămășițele lor în râu, spre a se risipi cu totul. Însă Domnul nu a lăsat să se piardă nici măcar o părticică din sfintele lor moaște. Arătându-se sfinții în vis episcopului cetății aceleia, el, luând clerul său și bărbați cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Și au aflat oasele mucenicilor luminând în apă ca stelele; și oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de-o lumină. Astfel au putut fi adunate moaștele celor 40 de mucenici și puse spre închinare. Cinstirea lor s-a răspândit apoi în tot imperiul, numeroase biserici fiind ridicate avându-i ca ocrotitori.

Dă-ne, Doamne, și nouă o fărâmă măcar din curajul și demnitatea credinței lor, din puterea lor de a mărturisi și de a-și asuma viața doar avându-L pe Hristos alături!

Dă-ne, Doamne, gândul cel bun de a lăsa telefonul din mână, pentru a o întinde celui de lângă noi, și a lupta împreună pentru Tine!

„Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu”. (Matei 18:20)

Aniela Târnaucă