Nu poţi iubi fără a suferi

Ne vorbește Sfântul Sofronie de la Essex

Iubiții mei frați şi surori, deschideți-vă inima, pentru ca Duhul Sfânt să însemneze într-însa chipul lui Hristos. Veţi fi atunci puțin cate puțin în stare a purta înlăuntrul vostru şi bucuria, şi durerea, şi moartea, şi învierea.

* * *

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.

* * *

Trebuie să căutăm către Dumnezeu însuși, către Persoana Sa, către lucrul cel mai înalt, pentru a da trupului nostru, care înclină către delăsare, un avânt veșnic.

* * *

Pentru Biserica Ortodoxă, mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui.

* * *

Datori suntem să învățăm a trăi viaţa vecinică a lui Dumnezeu însuși. Ce este îndumnezeirea omului? Este a trăi așa cum a trăit Domnul, a ne însuși gândurile şi simțămintele lui Hristos, mai cu seamă cele din ultimele clipe ale vieții Sale pământești.

* * *

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, a viețui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghethsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.

* * *

Noi ne pocăim personal, însă patimile noastre sunt şi patimile ce stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim noi nu este aparte de viaţa cosmică. Puțin cate puțin, în chip firesc, începem a ne trăi starea ca fiind răsfrângerea stării întregii omeniri. Începem a ne trăi viaţa ca prin ochii lui Dumnezeu, în chip global. Prin pocăința noastră nu trăim doar drama noastră individuală; trăim în noi înșine tragedia întregii omeniri, drama istoriei sale dintru începuturile vremilor.

În Hristos conștiința noastră se lărgește, viaţa noastră devine nemărginită. În porunca „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”, acest „ca pe tine însuți” trebuie înțeles astfel: tot omul, „întregul Adam” este ființa mea.

* * *

Pentru a păstra harul Duhului Sfânt trebuie să ne înfrânăm de la tot gândul ce nu place lui Dumnezeu, ne spune Stareţul Siluan. Iată lucrarea noastră. Iată cultura noastră. De vreme ce este vorba de veșnica mântuire, lucrarea aceasta nu se sfârşeşte niciodată. Începem şi reîncepem la nesfârşit.

* * *

Deznădejdea este pierderea conştientizării că Dumnezeu vrea să ne dea viaţa vecinică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au osândit singuri morţii. Suntem nevoiţi să ne luptăm corp la corp cu akedia.

* * *

Viaţa lumii se organizează în jurul anumitor patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească este marginalizată. Noi trebuie să răstunăm această ordine, să punem viaţa duhovnicească în inima vieţii noastre.

* * *

Ce înseamnă mântuirea? Moartea trupului nostru este oare singura condiție de a trece în împărăția lui Hristos? Cum putem spori în noi putința de a trăi după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh? Un singur lucru trebuiește: a păstra încordarea rugăciunii şi a pocăinței. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăția pentru carea ne vom fi pregătit prin împărtășirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea numelui Său: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi şi lumea Ta”.

* * *

Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine”. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi.

* * *

Nu poţi iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat pe Sine unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna preţul acesta. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.

Din „Din viaţă şi din Duh” de Arhimandrit Sofronie Saharov

Editura Reîntregirea 2014

Traducere de Ierom. Rafail Noica