Azi l-am mai eliberat încă o dată pe Tata de toate păcatele lui. Văzute și nevăzute, știute și neștiute, cu fapta, cuvântul și gândul. Păcatele alea mici, ca niște semințe de in, pe care le risipim prin viețile noastre, care cresc apoi și se fac tufe de volbură grea, agățate de picioare, gata să ne înhațe liniștea, s-o înghită, că ce va da omul în schimb pentru liniștea lui?
În CeaMaiFrumoasăBiserică, jumătate dintre creștini au îngenuncheat alături de Ea. Mihai și Roxana, croiți în atelierele cerului din același metraj de piele albă, strălucitoare, la asamblare li s-au montat aceeași lumină din ochi și umorul lor a fost acordat în aceeași gamă înaltă; râd ăștia doi ai mei la toate tâmpeniile, cu privirile sudate și chicotind năstrușnic. Să vă amintiți vorbele mele, când doi tineri se alătură, nu-i întrebați dacă se iubesc. Întrebați-i dacă râd împreună. Inimile care cunosc aceeași limbă râd împreună.
Acum sunt nemișcați, îngenuncheați, cu fețele lor sidefii, ochii lor mă evită ca să nu-mi apese inima, doar Ea, femeia care mi s-a dat, cea care mă știe prin toate ungherele, privirile ei albastre fulgerând din când în când scurt, descărcând în ochelarii mei polarități doar de noi știute,
stai întreg
nu plânge
hai, bizantinule, fii bărbat
Îi mai iau o dată Tatei păcatele la numărat, cu voie, fără de voie, cuvântul, cu fapta și cu gândul, păcatele semințe mici, păcatele granitice, le mătur cu puterea ce mi s-a dat, ca o gospodină care mai spală o fereastră iar, să fie totul clar, să curgă sărbătorile înăuntru fără piedici, că așa a decis Înviatul, să moară Tata în ajunul nașterii mele, o întoarcere simbolică de sensuri, mi s-au amestecat gusturile în gură de-atunci, tortul s-a făcut colivă și fix așa suflăm în lumânări, moartea s-a umplut de viață și apoi s-a prăbușit în mormântul Tatei, simt că-mi urcă pe dinăuntru fluxul de lacrimi, întâi în piept, apoi le simt în gât, sărate și fierbinți, urcă spre ochi să țâșnească, încerc disperat să mă țin tare, să mă țin bărbat și să stau întreg, și fix când nu mai pot ridică Ea ochii spre mine, știindu-mă, și ochiul ei drept clipește scurt, deasupra unui zâmbet subțire ca un certificat de deces,
Hai bizantinule, nu moare nimeni de fapt, e doar un joc, e doar o repetiție pentru marea piesă, Taică-tu e prin preajmă, așteaptă să-i fac fasole cu varză călită și salată de boeuf (să nu-i spui ce ți-am spus, fata mea, dar când voi veni la tine așteaptă-mă cu fasole și salată de boeuf, ei nu-i iese așa bună ca ție, să nu-i spui), hai bizantinule zâmbește, nu moare nimeni de fapt,
Și apoi toată biserica, Hristos a înviat ridicându-se spre clopotele vechi, nimeni nu moare de fapt, e doar un joc și-o repetiție pentru marea piesă, nimeni nu moare pentru că Hristos a înviat.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu