Sunt puțini cei care ajung să-și îngrijească părintele neputincios și bolnav. Unii nu vor, alții nu pot. Alții uită de ei, ca în poezia Rândunica a lui Vasile Militaru. Căminele pentru îngrijirea bătrânilor au devenit un business cu reclame îmbietoare în mass-media. Și o alternativă comodă. Dar dintre cei care vor și pot să-și îngrijească părintele, unii au trăit adevărate coșmaruri și au rămas grav afectați. Odată cu neputința trupească, mulți dintre bătrâni își pierd și mințile. Devin răi și egoiști, capricioși, încăpățânați, sâcâitori, plini de surprize neplăcute. Unii urlă, blestemă (de cele mai multe ori, chiar pe cei ce-i îngrijesc și pe copiii acestora), înjură și blasfemiază. Îi freacă pe îngrijitori mai ceva decât un caporal nebun pe soldați la instrucție. Aruncă mâncarea și tot ce le cade în mâini, își scot scutecele doar pentru a-și face liberi nevoile sau, dacă sunt foarte încărcate, pentru a le face catapulte centrifugate în asalturi murdăritoare și exasperante pentru apărători. Nu de puține ori s-a ajuns la dorința de a-i vedea mai bine morți, pentru a se elibera cu toții din acel iad. Sau exilul la azil.
Atunci când și unde mă așteptam mai puțin să văd un sfânt, la o emisiune TV de talente și-a făcut apariția meteoric, dar pe traiectorie ascendentă, un astfel de Om. Plutea învăluit într-un abur translucid − așa cum am mai văzut la Sfântul Cuvios Sofian când se purta pe culoarele bibliotecii de la Antim – efectul păcii și al blândeții de din adâncurile lui. Avea undeva în jur de șaizeci de ani și, pentru că nu putea exprima decât adevărul, când a fost întrebat care este ocupația lui, a spus că în ultimii doisprezece ani își îngrijise singur mama ruinată de demență. Nu a schițat nici măcar o abia perceptibilă expirație oftată, nicio întunecată încruntare expresivă „urlător” nonverbal, nicio privire rătăcitoare în pământ cu care să acuze sau să se autocompătimească. Atât de senin, de simplu și de plin de demnitate! Cuptorul-mereu-încins al chinurilor propriei mame, în care intrase de bunăvoie, l-a purificat și l-a oțelit. Aproximativ 378.500.000 de clipe! Și, din ce punea mai multă smerenie și răbdare, din aceea primea mai mult har în ajutor de la Dumnezeu. Și din ce primea mai mult har, din aceea răbdarea și smerenia lui creșteau. Și mila. Ce frumoși sunt oamenii pe al căror chip se vede Hristos!
În împărăția lui Dumnezeu − după cum ne-au învățat sfinții cu vorba și cu fapta – se intră doar prin nevoință, ori suferință. Să cerem și noi smerenie și răbdare!
George Olteanu
Fotografie de cottonbro studio / pexels.com