Am dus imaginea asta acolo unde te-ai aștepta cel mai puțin s-o vezi – la țară, unde încă mai e o rânduială a lucrurilor. Am scos telefonul și i-am arătat-o unei bunici cu care mă înțeleg tare bine. S-a uitat lung la ea.
„Când văd poza asta, mă strânge ceva aici, în piept. Măi mamă… lumea asta s-a întors cu josul în sus și nici nu-și mai dă seama. Uite, nu-i bai că omul ține la un cățel. Și noi am avut animale, le-am hrănit, le-am îngrijit, că și ele sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Da’ fiecare lucru are locul lui.
Copilul… copilul e altceva. Acolo e suflet. Acolo e viață dată de Sus. Acolo te uiți cu drag, nu așa, în treacăt. Uite-l aici cum stă… parcă nici nu-l bagă nimeni în seamă. Și colo, la cățel… Doamne iartă-mă, cărucior de parcă-i boier mare! Mai ceva ca la copii… împopoțonat, frumos, cu de toate… grijă mare…
Asta doare, nu poza! Că nu mai știe omul pe cine să țină mai aproape de inimă. Noi, când vedeam un copil, îi zâmbeam, îl binecuvântam în gând. Că nu-i lucru mic, nu-i lucru mic să fie copil pe lume.
Acuma… lumea trece. Fiecare cu ale lui. N-are vreme. N-are ochi. Și când nu mai ai ochi pentru copil, nu știu ce mai rămâne. Că de acolo începe totul. De acolo vine și binele, și viitorul, și mila. Dacă pe el îl lași deoparte… apoi să nu te miri că se răcește lumea. Nu dintr-odată. Încet. Așa, ca în poza asta”.
În fotografie: coperta numărului din 20 aprilie 2026 a revistei The New Yorker