Ne vorbește Cuviosul Petroniu de la Prodromu († 24 februarie)
Între cele patru posturi de peste an, Postul Mare deţine un loc cu totul deosebit. Presimţim acest lucru din pregătirea cu care este întâmpinat de Tradiţia creştinească, din grija cu care Biserica ni-l vesteşte cu trei săptămâni mai înainte. O perioadă mare de timp este rânduită pentru pocăinţă; ni se dau îndrumări amănunţite cum s-o facem, cum s-o aplicăm practic, zi de zi, în viaţa de rugăciune a Bisericii, la sfintele slujbe, cu metanii, post aspru, veghere, cetire duhovnicească. E însăşi pocăinţa în lucrare, sub îndrumarea şi cu ajutorul Bisericii.
Două feţe are această lucrare: pe de o parte, punerea în rânduială a vieţii noastre sufleteşti, lupta cu răul din noi; pe de alta, lupta cu răul din afară, cu puterile întunericului care mai mult ne asaltează în vremea postului, precum vedem din însăşi viaţa Domnului Hristos. Este războiul cel nevăzut, care trebuie dus „după Lege”, precum zice Apostolul, pentru a ajunge la biruinţa asupra păcatului, izbăvirea de răutăţi, săvârşirea bunătăţilor, lucrarea virtuţilor.
Astfel, duminica a doua a Triodului ne pune înainte pilda Fiului risipitor, care şi-a cheltuit în desfrânări toată moştenirea părintească şi a ajuns argat şi porcar, adică rob patimilor celor ruşinoase. Ce l-a făcut să se gândească la tatăl său? Lipsa, foamea, mizeria vieţii. Dacă omul nu se smereşte de bună voie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferinţe, ca să-l trezească. Pentru că smerenia trupească mai uşor aduce şi smerenia sufletească, şi omul se trezeşte, „îşi vine în sine”. Nevoinţele pustnicilor ‒ posturile aspre, privegherile de toată noaptea, ostenelile trupeşti ‒ au şi acest rost, să smerească trupul şi, prin aceasta, mai uşor să smerească sufletul. Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge astfel să-şi dea seama de starea decăzută în care se află, de robia şi de neputinţa sa, şi aleargă la Dumnezeu, singurul Care poate să mântuiască. Aceste două atitudini sunt strâns legate şi amândouă absolut trebuitoare pentru izbăvire. Tâlharul pe cruce şi-a recunoscut fărădelegile şi tot atunci a strigat: „Pomeneşte-mă, Doamne!” ‒ și de aceea a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23:42-43); Iuda însă, deşi s-a căit de fărădelegea sa, în loc să alerge la Învăţătorul, a mers la templu, a aruncat arginții şi, ducându-se, s-a spânzurat.
Pilda Fiului risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrab la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa” (Ioan 3:16). „Milostivirea Lui Dumnezeu este foc arzător”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. „O, de-am avea noi atâta ardoare pentru El, câtă duioşie părintească are El pentru noi!”.
Singura cale care duce la casa părintească
Am văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijloc de câmpie şi drumul ce trece prin faţa ei pierzându-se la nesfârşit. Sus, pe terasa casei, un bătrân cu barbă albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre Fiul risipitor care se întorcea acasă: „Încă departe fiul fiind, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe gumajii lui şi l-a sărutat” (Luca15:20). Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului? Aici este tâlcul bătrânului ce se uită în zare. Aşa de mult îşi iubea el fiul, că nu-şi putea închipui să-l piardă pentru totdeauna. De aceea, mereu îl aştepta, mereu se uita în zare, mereu cu mâna streaşină la ochi: „Oare nu cumva vine?”. De aceea l-a şi văzut de departe. Aşa-i mila cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu oboseşte, nu se împuţinează, mereu se uită după fiecare din noi, păcătoşii, mereu ne aşteaptă: „Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat însăşi viaţa pentru el, trebuie să se întoarcă!”.
Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne aşteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în braţele părinteşti. Şi nu numai că ne îmbrăţişează ‒ semnul iertării ‒, ci ne îmbracă și cu haina cea dintâi, cu haina curăţiei; ne pune inel în deget ‒ semnul eliberării de păcat şi al înfierii ‒, ne pune încălţăminte în picioare, adică ne întăreşte pe calea virtuţii, ca să nu ne mai înţepăm de ghimpii păcatului şi, tăind viţelul cel hrănit, adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare: se bucură Puterile cereşti şi Însuşi Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăieşte.
Cât de mult se oglindeşte lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în ţara străină a păcatului şi îşi cheltuieşte toată avuţia părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, lipsit de necazuri şi dureri, să se bucure şi să trăiască ani mulţi, dar departe de casa părintească. Şi a ajuns robul patimilor ruşinoase, hămesit de foame sufletească, gol şi ruşinat. Va putea oare să-şi vină în sine? Să-şi dea seama că „şi argaţii Tatălui sunt îndestulaţi” şi să se hotărască: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu...”?
Aceasta-i singura cale care duce la casa părintească.
Din „Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la
vremea Triodului” de Protos. Petroniu Tănase
Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1994