Covrigi rumeni
În anul 1942, familia noastră a fost deportată din Leningrad în regiunea Iaroslav. Acolo am cumpărat o căsuţă. În acea perioadă, mama se îmbolnăvise, iar noi trebuia să supravieţuim cumva. Flămânzeam şi eram nevoite să paştem vitele sătenilor pentru a ne hrăni cât de cât.
Într-o iarnă, sora mea mai mică a început s-o roage pe mama să-i dea un covrig. În casă nu se găsea nici un pic de făină, dar fetiţa insista. Atunci mama, pierzându-şi răbdarea, a întors-o cu faţa spre icoana Sfântului Nicolae şi i-a spus: „Roagă-l pe Sfântul Nicolae să-ţi trimită un covrig!”. După această discuţie, timp de două zile a bântuit un viscol cumplit. A nins atât de mult, încât în faţa casei s-au adunat troiene mari de zăpadă. În dimineaţa celei de-a doua zile, când a ieşit soarele, mama a auzit o uşoară bătaie în uşă. M-a trimis pe mine să deschid, crezând că venise vecina. Dar când am deschis uşa, am zărit agăţat de gard un şirag mare de covrigi rumeni. Am alergat la mama şi i-am povestit minunea. Mama nu m-a crezut. Ne-a îmbrăcat repede pe mine şi pe sora mea şi ne-a trimis în sat să aflăm: poate i-a uitat cineva?
Zăpada era proaspătă; nu se vedea nicăieri nici o urmă. Vecina nu ştia nici ea nimic. Am întrebat oamenii din sat, însă nimeni nu ştia nimic despre şiragul de covrigi. Negăsindu-l pe stăpânul covrigilor, ne-am întors acasă. De fapt, se întâmplase cu adevărat o minune, deoarece nimeni din locuitorii satului nu putea să ne facă un astfel de cadou: foamea bântuia în toate casele.
Venind acasă, mama ne-a aşezat în faţa icoanei Sfântului şi ne-a spus: „Mulţumiţi-i Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!” şi ne-a dat la fiecare câte un covrig. Aceşti covrigi ne-au ajuns pentru mult timp. (Irina Soboleva)
Mărturisirea unui întemniţat
Vă scrie un om care se află în închisoare, însă nu trebuie să vă speriaţi de acest cuvânt. Martor îmi este Dumnezeu: sunt curat în faţa Lui şi în faţa oamenilor. Păcatul pentru care mă aflu aici nu este al meu. Poate că Dumnezeu îmi trimite o încercare, nu ştiu... Doar rugăciunea şi cărţile mă salvează, însă cu cât mai mult citesc, cu atât mai multe întrebări îmi apar.
Doresc să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în orăşelul Lopatki, regiunea Sverdlovsk. În primăvara anului 1994, în închisoare a început să bântuie pelagra. În fiecare zi apărea un nou sicriu: boala nu cruţa pe nimeni, nici pe bătrâni, nici pe tineri. Mi-a venit şi mie rândul. Mi-a slăbit vederea, picioarele mi s-au umflat, dinţii au început să mi se clatine, încât nu mai puteam mânca. Dar mai ales au apărut vestitorii morţii – păduchii. În infirmerie nu mai erau medicamente. Am înţeles că nu mai aveam multă vreme de stat aici pe pământ. Doar o minune mă mai putea salva. Şi ea s-a întâmplat.
În Dumnezeu nu credeam, însă înţelegeam că boala mea era plata pentru viaţa pe care o dusesem înainte. Un om bun mi-a adus o iconiţă de carton a Sfântului Nicolae şi mi-a spus: „Roagă-te şi căieşte-te! Sfântul te va ajuta”. Eu nu știam nici o rugăciune, însă acest om mi-a explicat: „Vorbeşte-i! Vorbeşte-i ca şi cum ai sta de vorbă cu mine. Spune-i tot ce ai mai tainic, tot ce ai pe suflet, ceea ce nu poţi să spui altcuiva. Mărturiseşte-i toată viaţa ta păcătoasă!”.
Noaptea care a urmat a fost o noapte cumplită. Înţelegeam că nu voi mai ajunge până dimineaţa şi am început să mă rog. Încetul cu încetul îmi deschideam sufletul înaintea Sfântului Nicolae. Nu ştiu dacă aceasta a fost aievea, în vis sau în delir, însă vedeam în faţa mea doi ochi mari care mă priveau şi de care nu mă puteam ascunde şi un zâmbet, încadrat într-o barbă albă. Privind această faţă blândă, am jurat că, dacă voi rămâne în viaţă, nu mă voi abate de la drumul pe care am apucat.
A venit şi dimineaţa cu mult soare − prima după multe zile ploioase. M-a copleşit o dorinţă mare să trăiesc, să mă bucur de soare, de iarbă, de oameni. Sufletul mi-era copleșit de mulţumire pentru faptul că trăiesc în această lume minunată. Am înţeles că reușisem. Mi-au revenit puterile, aspiraţiile, dorinţele, de parcă mă mai născusem o dată. Sprijinindu-mă într-un baston, am ieşit afară, să mă bucur de căldura soarelui. Spre marea mea mirare, am văzut că mă pot lipsi de el. Cu fiece oră mă simţeam din ce în ce mai bine. Aceasta s-a întâmplat pe data de 28 aprilie 1994. Am renăscut. Dar cel mai important este faptul că am găsit sensul vieţii mele nemernice şi păcătoase. Doar credinţa îl salvează pe om, îl face mai curat, mai bun, mai simțitor la durerea aproapelui. (V. N. Piscun)
„Cine se roagă pentru tine?”
Când eram mică, în satul nostru venea deseori un căpitan de cursă lungă pentru a-şi vizita părinţii. Istorisirea lui mi-a rămas întipărită în minte pentru toată viaţa:
„Corabia noastră”, povestea el, „a ieşit în larg, ca de obicei, la pescuit. Marea era liniştită, când deodată a început să bată un vânt năprasnic. S-a stârnit furtuna. Pânzele s-au rupt, corabia nu mai putea fi manevrată şi s-a aplecat pe o parte. Valurile mari o aruncau de colo-colo ca pe o cutie de chibrituri. Nimeni nu putea să ne vină în ajutor şi am simţit cu toţii că moartea era inevitabilă.
Am alergat spre puntea corabiei şi, cu mâinile ridicate la cer, cu lacrimi în ochi, am început să mă rog Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor. Cât timp a trecut, nu ştiu, însă am observat că furtuna a început să se potolească. «Băieţi», le-am strigat marinarilor, «întindeţi pânzele!». «Cu neputință», a venit răspunsul, «este o gaură în cală şi apa a început să pătrundă în corabie!». Eu însă insistam. În câteva clipe, toţi trei am întins pânzele, deşi de obicei nu reuşeam să facem acest lucru nici în zece oameni. Furtuna se potolea.
Când am coborât în cală, am rămas uluiţi: un peşte mare astupase gaura! Cu lacrimi în ochi m-au înconjurat marinarii şi m-au întrebat: «Căpitane, spune-ne, cine se roagă pentru tine?». Era în vremurile când credinţa se persecuta. Le-am răspuns: «Bunica şi mama, dar iată cine ne-a salvat!» − şi am scos din buzunar portofelul unde păstram iconiţa Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Conducerea ne-a răsplătit cu un concediu, iar marinarii m-au rugat să le cumpăr iconiţe cu Sfântul Nicolae şi să plătesc la biserică o slujbă de mulţumire. Toţi care erau pe corabie au transmis salutări călduroase bunicii şi mamei mele pentru rugăciunea lor”. (L. N. Goncearova)
Din „Noi minuni ale Sfântului Nicolae”, Editura Sophia 2004
Traducere de Lucia Ciornea
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!