Pe vremea copilăriei mele, primăvara își făcea simțită prezența foarte aproape de Paște, ca o schimbare firească spre împlinirea unei legături nelipsite: primele flori aveau boboci de Florii și erau suficient de deschise ca să le putem duce la biserică când treceam pe sub Sfântul Epitaf. Vremea se încălzea pe zi ce trece și-mi amintesc că prima salată verde pe care o mâncam din grădina noastră era fix de Paște sau în Săptămâna Luminată. Nu aveam supermarketuri pline de nenumărate produse din alte țări; mâncam ce creștea în grădină.
În primii ani de viață observam că, o noapte pe an, mama lipsea de acasă și se întorcea cu o stare aparte, cu o candelă aprinsă și o anafură specială. Pe măsură ce am crescut, stăteam trează să o aștept pe mama, să iau anafura de îndată ce ajungea acasă și să gust din bucatele pregătite. Mai apoi am început să merg și eu cu ea, iar de prin clasa a șasea deja plecam fără mama la biserică. Ne formaserăm un grup mare de fete și era mare bucurie, pentru că în drum spre slujbă treceam pe la fiecare fată și o „culegeam” de acasă. Pe vremea aceea nu aveam telefon mobil ‒ stabileam o oră și era musai să fim punctuale!
Dar, pentru noi, atracția principală era întâlnirea cu prietenii. Stăteam în curtea bisericii și prea puțin ascultam din slujbe, din păcate. Apoi... a fost un an cu totul diferit... pentru mine... În noaptea de Paște am adormit pe la ora 22 și nu am mai putut fi trezită nicicum să pot pleca cu grupul de copii la 23:30. M-am trezit buimacă pe la 1-2 noaptea și am fost foarte necăjită că am ratat începutul. În încăpățânarea mea, am vrut totuși să ajung, așa că mama m-a condus până aproape de biserică. Atunci, pentru prima dată în viață, mi s-a părut prea frig să stau afară, așa că m-am văzut nevoită să intru și să rămân în biserică. Acela a fost momentul în care am văzut și am auzit ce se petrece în timpul slujbei de Înviere. Mulți ani nu am vrut să mai simt frigul de afară, când înăuntru este atât de multă căldură. Această apropiere de Dumnezeu și de Ortodoxie avea să-mi fie mai târziu salvarea în momentele grele.
Și iată cum un eveniment neprevăzut, pe care l-am perceput inițial ca total nefericit, a dus la o schimbare majoră în sufletul meu. Ni se întâmplă atât de des așa ceva! Avem nevoie de astfel de momente precum are nevoie un om bolnav de o operație de urgență! Numai să avem sufletul deschis, ca să putem simți binecuvântarea acolo unde altfel am vedea ratarea.
Daniela Ilioiu