Dacă ești bărbat, ai până în treizeci de ani, necăsătorit și, deci, fără copii, să nu ții niciodată conferințe despre creșterea și educarea copiilor în fața unor mame cu vastă experiență în domeniu. Am fost martor la o astfel de situație și mi s-a părut total neinspirată și grav inadecvată. Mamele care au umplut sala demonstrau din plin propria seriozitate și sincerul interes pentru temă și fenomen. Acel domn nu a greșit cu nimic în ceea ce a spus. Serios, pedant, precis, a prezentat teorii desprinse din cărți. Perfecțiunea discursului. Aveai senzația că asculți inteligența artificială a Inteligenței artificiale. Nu avea nici cea mai vagă undă de disconfort sau jenă că se află în fața unor supeer-eroine. Mi se părea mai deplasat decât în cazul în care un top model masculin descoperă literatura ascetică și, entuziasmat, elegant, roșu în pomeți, mirosind a Paco Rabanne, cu Rolexul la mână, fără să fi pus o secundă în practică nimic din cele citite, se duce într-o mănăstire pentru a-i instrui pe călugări cu privire la viața monahală.
În această situație, călugării, din umilință, smerenie, simplitate, din dorința de a nu-l judeca și din intenția sinceră de auzi cuvânt ziditor de suflet, ar asculta cu mare atenție. La fel erau și acele mămici din sala de conferințe. Nu s-au scandalizat de faptul că un tinerel, un țâșt-bâșt s-a cocoțat bățos acolo, la pupitru, și le vorbește de sus și la propriu, și la figurat. Sorbeau fiecare idee, fiecare teorie, erau pătrunse în inimă de fiecare lecție despre erorile comise de părinți în creșterea și educarea propriilor copii, tresăreau la fiecare sentință. Se putea vedea cum unele își mușcă buzele până devin albe, altele își frământă mâinile și își frâng degetele, altele își pleacă frunțile cu rușine și vinovăție, ca și cum ar fi fost date de gol în gura mare înaintea unui tribunal inchizitorial, altele oftează și lăcrimează pe ascuns.
Ființe atât de sincere, delicate și sensibile, se identificau în profunzime cu acei părinți dați ca exemple negative, își reproșau cu durere nerespectarea cu strictețe a acelor norme − în mare parte, din necunoașterea lor − și erau îngrozite la gândul că etapele în care ar fi trebuit să intervină se încheiaseră demult. Arse. Ireversibil, iremediabil! Nu păreau câtuși de puțin indignate de incompetența care li se evidenția, mai mult sau mai puțin subtil, prin discurs. Simțeau că li se impută că nu au crescut copiii perfecți. Și, deși Dumnezeu le era martor, în fiecare zi se treziseră cu această ambiție și acționau doar în virtutea acestui țel. Iubirea lor puternică nu putea construi decât perfecțiune. Dar realitatea era cu totul alta: copiii lor erau departe de standardele teoriilor de parenting și puteau fi dați lejer drept anti-exemple în conferința de față. Și asta durea mai tare decât orice.
Un singur lucru i-aș reproșa conferențiarului. Dacă la început părea că e singur, el și discursul lui, atent să fie cât mai academic totul, exhaustiv și impresionant, treptat, a început să observe freamătul din sală și să-l interpreteze ca pe un succes personal în crescendo. A deschis apoi zăgazurile cinismului și ale sadismului și a început să devină și mai caustic, și mai acuzator. Ca unii preoți care răsucesc cuțitul în rană cu predici lacrimogene la înmormântări. Degetele lui spintecau necruțător, aidoma unor trăznete imprevizibile, aerul de deasupra capetelor lor. Tot bulliyngul, tot fast-food-ul, tot ADHD-ul, toate dependențele, toate incapacitățile, insensibilitățile, insubordonările, fițele și dereglările copiilor lor li se datorează! Când și-a încheiat perorațiile cu această condamnare directă și definitivă, degetele lui fumegau, îndreptate înspre capetele lor ca țevile înroșite ale unor mitraliere.
Și bunele mame erau întru totul de acord cu el! Se biciuiau și ele cu reproșuri lăuntrice, mai abitir decât le biciuia el cu acuzele. Erau ciuruite de gloanțele lui. Și de gloanțele lor.
Rămân la părerea că nu poți învăța o mamă prin teorii de laborator cum, când și cât să iubească. O vei bulversa. O vei chinui inutil pentru ceea ce ea face deja prisositor. Ea nu consideră eroism miile de zile și de nopți în care s-a luptat cu gherilele unor febre de lavă, care nu se lăsau diagnosticate și înfrânte, nu-și vede oceanul de lacrimi în care a strâns toate pâraiele lacrimilor copiilor ei, a uitat deznădejdile negre în care înnebunea cu copilul palid și moale în brațe, al cărui zâmbet nu știa dacă-l va mai revedea, a uitat spitelele, doctorii, supozitoarele, siropurile mililitrizate cu atenție, vagoanele de scutece și șervețele. Le-au stins bucuriile când acel pui de om a dormit gol și liniștit pe pieptul lor, a alergat vesel și a țipat de bucurie în gura mare, s-a agățat de ele cu disperarea de a rămâne pentru totdeauna în preajma lor. Acum sunt mari. Iar grijile și problemele sunt altele. Și mai mari. Eroismul lor de până acum îl consideră ceva mărunt și firesc. De domeniul trecutului. Ele chiar cred că toate mamele fac așa. Nici nu pot concepe altfel. Însă toate acestea la un loc nu pot fi spuse într-o astfel de conferință.
Pentru aceste mame vin să strig din tot sufletul că nu au greșit cu nimic. Că sunt perfecte în imperfecțiunea lor. Să nu se mai uite, derutate și rănite, spre copiii lor ca spre niște vase în care și-au depus tot binele și frumosul din ele, vase care par că s-au spart și tot tezaurul s-a vărsat. Copilul se întoarce acasă cu lumea asta urâțită și murdărită în el. Din zi în zi, parcă mai urâtă. Și unii nu se sfiesc să-ți trântească trădarea brutal în față. Pare că un vrăjmaș mișel a smuls tot grâul sădit de tine în el și a plantat batjocoritor și profanator numai neghine. Templul Duhului Sfânt și al iubirii tale, copilul tău! Lumea acționează prin instinctele și cu colaborarea îngerilor căzuți. Și-a făcut o cauză din a-I demonstra lui Dumnezeu că nimeni nu-i mai bun decât stăpânitorii întunericului. Încearcă să murdărească, pervertind și maculând toată puritatea ce le iese în cale. Și pe a copiilor tăi. Mulți dintre ei nici nu știu, și nici nu vor să accepte că sunt protagoniști în acest război nevăzut, că sunt agresați, că sunt victime, că se transformă în agresori. Pare că nu văd bătălia dintre bine și rău ce se duce chiar în sufletele lor.
Știu că, mai înainte de a fi copiii mei, sunt copiii lui Dumnezeu. Știu că El îi iubește mult mai mult decât mine. Că le vede, așa cum face și cu mine, căderile, zbuciumul și ridicările. Așteaptă răbdător și iubitor ca ei să ne vadă și să încerce să ne înțeleagă. Pe noi și pe El. Când își vor fixa cu atenție și cu iubire privirile pe noi și pe El, atunci vor fi definitiv salvați. Atunci veți vedea că tot ceea ce ați pus bun și frumos în ei este acolo. Ca o comoară adânc îngropată și descoperită acum cu bucurie. A lor, a noastră și a Domnului nostru. Sus să avem inimile!
George Olteanu
Fotografie de Ann Bugaichuk / Pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!