Am strigat atât de tare cu fața în asfalt, de m-au auzit toți cei șase bunici ai mei din Cer. Ba mai mulți, încă vreo opt, și restul băbuțelor și moșneguților din satul care m-a crescut. Pitulici speriate, bătrânii și-au ridicat brusc obrazul din gulerul lui Dumnezeu: „Copcila!”.
Când închizi ochii și urechile strâns, cu toată forța, e ca și cum ai reuși să apropii două porți uriașe de fier, ba mai greu, să închizi ‒ minuscul fiind ‒ două jumătăți de carte gigant, să pui una peste alta lipite două pagini de timp ce se odihneau complementar pe masă. Pagini din timpul tău.
Așa că, pe când plângeam în larma-orbire a străzii, căutam alergând desculț toată ograda, apoi șura, apoi grajdurile, apoi grădina, apoi imașul, apoi câmpul.
Nicio mamă nicăieri, deși o urlam deformat, cum o faci la panică de nici tu nu-ți cunoști vocea. O voce de care ți-e rușine ca de pipi în pat dimineața. Rușinea aia pentru ceva ce nu-ți amintești cum s-a petrecut. Ba mai mult: groaza de vocea ta proprie, când o simți ieșindu-ți din gură ca un tentacul de balaur și portretizezând sonor... o mamă! Normal că nicio mamă nu ți se poate arăta așa, că nu-i de regăsit în urlet. Ea e ascunsă în alt cuvânt, pe altă treaptă de ton.
Fiecare suferință atroce e o naștere fără așteptări la supraviețuire și apoi o dezlegare de dureri cu multă pace peste sughițuri, după liniște! Ca la copiii ăia proști care urlă pentru că au crezut că sunt singuri în casă și în șură și în ogradă și în grădina din spatele casei și pe imaș, și care la urmă o găsesc pe mama în bucătărie. Și ea îți pune inima la loc pe raftul ca atare din piept.
Ieri am închis cartea aia. Ieri. Nu imi explic cum s-a dezlegat totul, decât că Mama din bucătărie m-a luat în brațe. „Aici” era de fapt lângă mine. Copiii intră în deznădejde când dispare conceptul de „aici” și devine acolo, departe sau niciunde, sau chiar niciunde niciodată. Mi-a înmânat, călduț și alb, biberonul ăla cu griș diluat mult cu lapte, căruia îi adoram de fapt nu gustul, ci mirosul tetinei zdrențuite tocmai de dinții mei. Nu foamea de lapte mă făcea să plâng după el, ci foamea de a mă pecepe, dorul de control asupra timpului de când sunt ‒ imprimate în lunile alea de folosit sticluța cu griș. Vorbesc serios, pe mine mă căutam.
Am început să simt, în zilele noastre, sufocantă naștere pe străzi, din ce în ce mai departe de casă, din ce în ce mai des. Noaptea capul zornăie precum pușculița de tablă a Mamei, cea cu monede, ace, spoance, nasturi vechi și creioane colorate ascuțite cu cuțitul de bucătărie până rămâneau cât un degetar. Atunci deveneau doar ale mele și le iubeam, mirosind oxidat a cuișoare, chimen și piramidon.
Pe străzi ‒ frică, umilință, durere, nepăsare, oameni de nimic cu mâna întinsă după obolul tău, grăbindu-se să-l ia cât ești muribund, că după ce mori e degeaba. E extenuant, mai ales când, de fapt, nu naști nimic pe străzile astea, unde aerul vâscos e transparent doar ca să te păcălească.
Nu ivești nimic, ci sorbi timp, mult timp, risipești putere, multă putere, care se duce pe țeava de scurgere ca un buchet de șuvițe de sânge. Pierzi aurul orelor pe care-l datorezi alor tăi ca pe niște monezi rostogolite la canal, zi de zi. Și mai ales rost pierzi ‒ nu înțelegi care e rostul acestui tot, al acestei însingurări în expansiune. Ce cauți aici nu are sens. Nu are ‒ nu că zic eu, dar chiar nu are.
Unii sunt luați să fie restaurați și să primească biberonul cu griș, acela cu mirosul buzelor lor, să se hrăească din ei înșiși după sughițuri. Alții probabil că nu.
Cosmina Dragomir
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!