Nicolae Steinhardt sau cronologia cerească 

30 martie este data plecării dintre noi a lui Nicolae Steinhardt, despre care s-a scris atâta în spaţiul românesc, încât pare imposibil de mai adăugat ceva.

Aș vrea să vă ofer numai câteva gânduri care mi-au venit despre el, lăsându-mi imaginaţia liberă, așa cum de la el am învățat să o fac, sărind (un pic) de la o idee și o carte la alta, pomenind texte care nu au fost încă puse în legătură cu el.

Despre două lucruri aș vrea să vorbesc: punțile pe care le construiește între toate momentele din viața sa, și punțile pe care le construiește între credință și toate celelalte chipuri ale vieții. De altfel, sunt probabil două fațete ale aceleiași realități.

Firul narativ al „Jurnalului fericirii” este surprinzător. Steinhardt sare de la un moment din viață la altul, de la o idee la alta, cu o libertate pe care și-a câștigat-o depășind „spre sus” lipsa totală a libertății pe care a trăit-o în temnițe. Aparent, sunt doar note disparate, puse una după alta aproape la întâmplare. Dar citindu-l, simți că ordinea nu este cronologică, pentru că urmează cauzalităţi ale sufletului și minții. Timpul nu mai curge cuminte de la stânga la dreapta, ci dansează în zig-zag, după o cronologie atemporală, posibil cerească. Această „cronologie cerească” nu se oprește la gânduri și idei, ci merge până la a construi punți multiple între trecut și prezent. Am citit undeva – spus ca pe o critică – că, după botez, Steinhardt și-a reinterpretat tinerețea, deoarece viața de dinainte ar fi trăit-o sub alte auspicii și în alt duh, de intelectual rafinat și detașat. Da, poate și-a reinterpretat-o, dar nu precum unii nostalgici ai trecutului, care rescriu istoria ca să se muleze pe ideologiile lor. Nu, el chiar iluminează trecutul cu soarele prezentului, găsind în el germenii a ceea ce urma să fie. Oare nu așa este și viața noastră văzută de la orizontul eternității − pe care el, cavaler al veșniciei, deja îl atinsese?

La fel, unii îl pot critica pentru că, deși îi descrie mizeriile și cruzimile, prezintă închisoarea ca pe un fel de tărâm al fericirii. „Jurnalul fericirii” este cartea în care autorul descrie coborârea la iad atât a României, cât și pe a sa. Însă el știe că o coborâre la iad nu numai precede, ci și conține învierea. Bucuria retrospectivă pe care o exprimă seamănă adesea cu o beție de cuvinte și referințe, punctate de un fel de versiune modernă a dansului astrelor din cosmologia medievală: bughi, mambo, rag – care este și un fel de formulă subversivă a libertății cuvântului în acel loc de ne-libertate. Văzută prin lumina primită la botez, după libertatea primită în Hristos, suferința se estompează, iar deasupra ei rămâne bucuria Împărăției deja trăite. Timpul este depășit Dincolo. Cum spune C. S. Lewis în Marele Divorț, pentru cel ce ajunge în Paradis, povestea vieții este retroactiv reinterpretată, transformată în Rai. Precum în povestirile SF unde eroul călătorește în trecut și își schimbă astfel viitorul, sau are ocazia să retrăiască mereu aceeași zi – cum se întâmplă, de exemplu, în filmul Groundhog Day („Ziua cârtiței”).

Pentru a alege un autor aproape de duhul lui, original și inclasabil, mă voi opri la R. A. Lafferty, cu a lui povestire Days of Grass, Days of Straw. Aici ni se propune un timp paralel, mult mai intens și mai bogat în viață: timpul ierbii. Există porți spre acel timp, iar ce facem în el este mai important decât ce facem în timpul obișnuit. Astfel, putem spune că, odată cu actul de curaj de a nu-şi trăda prietenii și de a se boteza în închisoare (ca pe o concluzie a căutărilor de o viață), el a intrat în acest Timp, iar coborârile lui în timpul nostru „de paie” le-a umplut uscăciunea cu strălucirea verde a ierbii.

Lucrurile acestea le-am intuit încă de atunci, de prima dată când am citit Jurnalul la 20 de ani − și m-au marcat pentru totdeauna. În mijlocul durerii, Bucuria este deja prezentă. Precum lumina pe care Galadriel i-o dă lui Frodo în Stăpânul Inelelor, „ca să-l ilumineze în cel mai profund întuneric”, precum Împărăția care este deja aici și, cum spune psalmistul: „Că de voi umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” (Psalmul 22:4).

În momentele de descurajare din viață, îmi amintesc uneori de verva, de entuziasmul, de surâsul lui șugubăț care apare și în pozele din ultimii ani, așa cum le-am primit la începutul vieții mele de adult. Și de felul lui de a construi punți între toate, de a jongla cu idei și a dansa printre ele, mă îmbie să încerc și eu să jonglez, să fac și să desfac legături, fără complexe, și să simt ceva din bucuria lui de a împărtăși și altora acest „joc”. Libertatea este posibilă, la fel și bucuria. Și, dacă este posibilă în fundul temnițelor comuniste, atunci este posibilă și în lumea noastră de astăzi, cu toate războaiele, dramele și dezordinile ei.

Cine știe, poate că și eu îmi reinterpretez trecutul... Dar cred că atunci, la prima lectură, am prins gustul dansului printre idei și al interpretărilor de nebănuit. Astfel, pentru mine, călătoriile prin spațiu devin căutări ale Cerului, iar călătoriile în timp, reflecții despre depășirea temporalității în veșnicie.

Mulțumesc retrospectiv, dragă Nicolae Steinhardt!

Alexandra de Moffarts