Sunt preotul cuvintelor scrise. Stăteam ieri de vorbă cu protopopul de Năsăud, folosește cuvinte rotunde, vocalizate științific, cu descideri ample pe vocale (neobișnuită excepție pentru Transilvania), mă uitam la cuvintele lui fără să le aud, rostogolite apăsat, cu mici angularități frezate instinctual (e bun la instincte) și deodată mi-a dat seama că eu sunt preotul cuvintelor scrise. Toți anii ăștia în care, de unde nu știu, mi s-a clădit o brumă de notorietate vizuală. Sunt preotul care scrie și preotul care sunt citit.
Nu e zi să nu primesc zeci, uneori spre sută de mesaje scrise. Oameni care mi-au citit cărțile. Care au simțit setea din mine și și-au recunoscut-o. Oameni scufundați în dureri de neimaginat. Boli, divorțuri atroce, sfâșietoare, cu copii tăiați cu sabia între mamă și tată. Ultimele cuvinte de dinaintea morții. Spovedanii scrise și dezlegări în lacrimi. Arareori câte cineva plutind pe vreo bucurie, părinte, auzi, când te duci la CeaMaiFrumoasă, zi și tu un merci din partea mea, a fost boier Desculțul, mi-a intrat copilul la facultate, a scăpat mama din operație, s-a întors nemernicul cu lacrimi și a rupt legătura cu aia frumoasă și pusă pe măcinat avere de bărbat însurat, arareori.
Oameni fără chip, oameni fără voce, deseori.
Împărății ale Domnului, mărețe, pline de poteci în toate direcțiile, căutând un drum spre lumină.
Oameni fără chip. Oameni fără preț. Neprețuiții cerului.
Mă mai gândesc, tot mai des în ultimul timp, la prețul nostru, nu cel cu care ne prețuim/disprețuim unii pe alții, nu. Prețul acela, eticheta aia neștiută, ascunsă sub subsoara inimii, pe care scrie valoarea noastră în ochii lui Dumnezeu.
Încerc să-mi învăț apropiații asta, încerc să-mi explic mie însumi asta, neîncetat. Fiecare om vine pe pământ cu un rost. Uneori, rostul lui e să rostuiască golul din inima altcuiva. Puțin poate, pleacă mai departe, dar atunci, în timpul dăruit de cer, el a rostuit ceva, a umplut un gol pe care tu-l duceai, o fisură hemoragică din inima ta. Și a plecat mai departe. Nu-l condamna, și-a rostuit rostul lui. Fiecare om are o valoare neștiută, un drum înțeles doar de Cel ce ne trimite. Și, dacă accepți asta, nici un om nu mai e de disprețuit. E un sol venit de sus, care-și flutură scrisorile de acreditare, copilul lui Dumnezeu într-o misiune de taină.
Eram zilele trecute cu Ea, într-o misiune de binefacere. O comunitate de țigani, printre gunoaie și vorbe viclenite, încercând să-mi păstrez sângele rece și iubirea întreagă, și asta fără să fiu oaie proastă de tuns și fraierul zilei. Și deodată, dintre gunoaiele alea, printre roțile albastre ale unei căruțe fără cal, un pisic slab, speriat de moarte. Doar o secundă mi s-au lipit ochii de ochii lui și am știut. Ea s-a repezit și l-a ridicat dintre mizerii, și vocile reci și batjocoritoare ale locuitorilor, dă-l dracului, doamnă, dă-l dracului, e bolnav, lasă-l să moară dracu. Trei draci într-o singură propoziție și doi ochi ca două fântâni.
Am lăsat acolo, dar am și luat. Pisicul ăla (Talaz). Când în cele mai abjecte gunoaie apare o mână bună și te scoate dintre valuri.
În timpul ăsta, medicul nostru veterinar, devenit prieten de familie, un om cu nume de împărat roman și cu inimă largă, oftând. Încă un trup în mâinile lui binefăcătoare.
În timp ce-l examina, învârtind Talazul pe toate părțile, brusc, m-a izbit rușinea. Nu cred că este o casă în care am intrat, ca preot, atât de des cum a intrat el în casa noastră, tratându-ne șiragul nesfârșit de animale luate de pe drumuri. Dumnezeu poartă, la urma urmei, tot felul de veșminte și de patrafire nevăzute.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
