Am fugit. Am evadat din gratiile lumii înainte de Paște, la o mănăstire. Un petec de Rai dintr-un cotlon al țării noastre. Un Rai al Iubirii frățești și al Frumuseții. Nu mă pot abține și sorb cu nesaț fiecare clipă de senin, chipul de mireasă a lui Hristos al mănăstirii, mireasma pomilor de primăvară înfloriți, adierea lui April promițând Învierea, învăluirea tămâierii celei de noapte! Și realizez a mia oară că trăim și ne tămăduim prin Iubire și Frumusețe.
Bieții oameni, mai ales de când toate s-au scumpit, selectează și aleg mereu strictul necesar, care în genere pentru ei înseamnă mâncare, haine, întreținere. Lasă deoparte lucrurile, zice-se, neesențiale – o carte, un pelerinaj, ceva ce ține de suflet. Însă eu, din toată ființa, trăiesc convingerea că toate se hrănesc din duh, inclusiv cele trupești și practice.
Adulmec liniștea, adierea harului, și timpul trece în șoaptă și dragoste, în zâmbet și căldură sufletească.
Atâta oboseală am strâns în lume... Poate nici n-aș fi realizat dacă nu ajungeam aici. Iar acum toată se topește în clipiri de frumusețe și bunătate! Doamne, slavă Ție că încă mai ai oameni frumoși, oameni care tămăduiesc și cresc suflete prin pur și simplu Iubire!
Copiii, zice-se, ajută la ales păpădia. De fapt, maica lucrează, iar ei scornesc perle: „Eu sunt grădinar, păpădiar și olar”. Le „ajutaseră” pe măicuțe și la olărit. Iar dânsele se minunează sincer de toate nonsensurile lor amuzante. Doamne, dar cât se bucură și spun că le inspiră!
La început m-am mirat, nepricepând de ce ar zice așa maicile – care pentru mine, cel puțin, sunt o înflorire a tot ce e ziditor de la Domnul pe pământ. Mă gândeam, rațional, și ca nu cumva copii mei cei răsfățați să nu se simtă încurajați în boroboațe. Dar ușor-ușor scot nasul din gândurile mele și trăiesc. Doar trăiesc. Abia acum înțeleg că spațiul acela care ne cuprinde pe toți se umple prin felul cum dânsele se bucură de tot ceea ce suntem noi, niște netrebnici, de altfel. Devine un plin. De căldură, de dragoste, de frumos. Iar asta e tot ce contează.
Este, de fapt, o terapie și o pedagogie. Copiii se hrănesc și cresc din plămada iubirii, se simt absolut în largul lor și vor să mai vină. Iar toate scălâmbăielile lor se dizolvă în zâmbetul maicilor de parcă nici n-ar fi fost, prefăcându-se în senin și fericire.
Măicuțele ne înconjoară cu atâtea nuanțe de dragoste, nu știu cum să ne mai bucure, ce să ne mai dăruiască și odihnească. Și toate alcătuiesc și dospesc iubirea. Ce poate conta mai mult decât atât, câtă vreme Iubirea ești Tu? Tu, Chipul și Asemănarea la care suntem chemați! Da, cu adevărat Iubirea aceasta, o, Iubirea... este tămăduitoare!
Îmi clatin privirile printre firul ierbii și raza de lumină și îmi derulez în anotimpuri inima.
De câte ori n-am fost înfrântă și fără absolut nici o resursă de a continua! L-am privit pe Gheorghe și am ales să-l iubesc, să mă îndrăgostesc iar de el, de pruncia lui, și l-am strâns la piept. Astfel iubindu-l, am prins puteri noi. Puteri realmente trupești.
Îmi amintesc când am tremurat de teamă. Că vor cădea din vreun copac în care se cațără mereu, că poate vor face accident în drum spre casă, pentru că Părintele (soțul meu) e obosit și stresat. Că poate își vor pierde cândva credința ‒ coșmarul coșmarurilor! Și, dând din colț în colț prin filmele minții, mi-am amintit că Iubirea scoate afară frica și... am iubit. Am ales să cerc sensul cuvântului celui viu. Și, da, iubind, iubind în Domnul, m-am tămăduit și inima mi s-a alinat.
...ori când am fost rănită și durerea mă frângea, mă înjunghia și gârbovea. Însă din rana Ta curgea Iubire... Iubirea Ta preasfântă și dulce.... Atunci nu am putut să-Ți întorc spatele, în hăul meu. Am ales să-l iubesc pe cel ce mă jignea, mă umilea, mă ignora. Știam ca un orb că așa Ți-ai fi dorit Tu. Că așa ai înviat. Și atunci am iubit. Și m-am tămăduit. De moarte, de durerea aceea întunecată și glaciară. A devenit o rănire dulce și izbăvitoare. Ca Tine.
...alteori am dorit să fiu observată, iubită, prețuită de cei care erau rânduiți de Tine să o facă. Și mi se uscau ochii căutând în zările așteptărilor. Am suferit și m-am smintit. Dar nu am vrut să Te pierd pe Tine, nu am vrut să pierd puterea de a iubi! E un nonsens viața fără a iubi, fără a te jertfi. O plictiseală gri. Și am zis: Trebuie! Trebuie să iubesc, orice-ar fi! Să mai iubesc o dată fără să privesc înapoi! Pentru Tine, nu pentru mine! Iar Iubirea m-a născut și m-a vindecat de neființă și nefericire.
Mi-am pierdut reperele, orizonturile și nădejdile. Am deznădăjduit și m-am îndoit. Dar am înțeles că uneori în viață totul e o chestiune de credință. Și de alegere. Și m-am încăpățânat să mă arunc nebunește în Iubire. Și am înviat! De nenumărate ori am înviat pentru că am ales Iubirea! Iubirea care nu sunt, pe care nu o cunosc, dar o aleg. Iar restul îl aduci Tu.
Iar acum măicuțele acestea, sufletele lor frumoase care varsă Raiul pe pământ înainte de vreme, mireasma sfinților din biserică, îmbrățișarea Harului... toate mă tămăduiesc. De întunerec și frici, de boala morții și neființă, de lumesc și de trecere. Da, trecerea nu mai este perindare și îmbătrânire, ci Pasha! Paștile cele nouă și sfinte!
Uneori e de ajuns să iubești. Nu contează unde și cum. Fie și doar șezând o clipă într-un cotlon ascuns de lume... Răgazul acesta de iubire va odihni, va hrăni. O, greșesc! Hrănește și întemeiază chiar acum pe Adam. Nevăzut, neștiut, dar absolut sigur. Tămăduiește nebănuite suflete la un alt capăt al lumii, topește în liniști oameni poate zdrobiți și răniți...
Nu e cu putință vreodată ca iubirea smerită și sinceră să nu tămăduiască. În duh sau în context, nu asta e important. Uneori ne este ascuns special locul sau ceasul acesta, pentru smerenie. Însă, cu adevărat, lumea se va tămădui prin Rugăciune, Iubire și Frumusețe!
Maria Tudor
Fotografie de Simona Andrușcă