Ce greu mi-e să te nasc
Ce tare te-ai înfipt în pântecele meu
Și nu mai vrei să ieși de-acolo!
Dar suntem contratimp
E o cursă contra cronometru
Și orice clipă de întârziere
E o oprire în moarte.
E bine, da, e cald și bine
În pântecele inimii mele
Dar nici o gestație
Nu durează la infinit.
Naște-te
La viață
Ori vom muri dimpreună
Mamă și fiu
Risipitor.
Anca Stanciu
2 Comentarii
Maria E.
M-ai bucurat și cu aceasta poezie!
Ecaterina
La primele versuri, m-am bucurat și am crezut că faci referire la „the inner child”, despre care am învățat că e nevoie să-l hrănim cu înțelegere, atenție, dragoste. Continuând să citesc, am simțit însă vibrații grave... de profundis... și mi-am revenit. Acel „mamă și fiu care pot muri împreună” sunt eu și omul cel vechi. Știu că prin botez am devenit cu toții fii ai Luminii... dar atât de anevoioasă este despărțirea! Și chiar de înțeleg vremelnicia, mecanismul este înțepenit undeva, în timp... Mila și dragostea Ta mă poartă prin viață așa, înțepenită... și nu deznădăjduiesc, aștept ajutorul Tău.