În seara asta mi-am dat seama de un fapt. Sunt acasă împreună cu mama și tatăl meu, și astăzi fiecare dintre noi a muncit, în felul lui, de dimineața până seara, toți ajungând la oboseală și chiar un pic de irascibilitate. Însă am ajuns ca, pentru cină, să nu avem nimic gătit... la care se adaugă și starea proastă pe care o aveam. Motivul acestui final de zi?
Cred că aici este vorba de exagerare: exagerăm cu munca, exagerăm cu banii (să facem cât de mulți am putea!), exagerăm cu cele materiale (de exemplu: să fie cât de mulți pomi în livadă, nu contează dacă chiar avem nevoie de atâtea fructe sau nu); exagerăm să fim mereu „productivi”, să fim mereu „activi”; și ne este frică de liniște, de stat de vorbă cu noi înșine, ca nu cumva să ne apară atunci acele gânduri legate de moarte, de veșnicie, de judecată, să nu se nască în mintea noastră acele remușcări care ne dor.
Toate aceste activități, privind la suprafață, nu pot spune că sunt rele; dar îți mănâncă timpul. Timp pe care îl poți petrece cu Dumnezeu, cu familia, făcând binele și permițându-i sufletului să se curețe, să respire, să crească, să iubească.
Recunosc că sunt un workaholic, dar încerc să-mi înving această patimă. Este destul de tricky, căci munca nu e ceva greșit, ba din contră! Dar până la urmă, chiar și un medicament menit să te vindece, dacă este luat în exces, îți pune viața în pericol...
R.N.
Fotografie de Vitaly Gorbachev / pexels.com