Mormântul gol și galeria plină... de aer(e)

În 1911, Mona Lisa a făcut o mișcare neașteptată pentru o pictură: a dispărut din Luvru. Acest gest neobișnuit al celebrei doamne a stârnit un val de curiozitate: locul gol, un soi de „Mona Lisa, dar fără Mona”, a început să atragă mai mulți vizitatori decât atrăgea tabloul când era, ei bine... prezent.

Acum, dacă acest paradox al absenței transformată în atracție nu le-a dat de gândit artiștilor contemporani, atunci cine știe ce i-a inspirat? Poate că, la un moment dat, cineva a avut o revelație: „Dacă nimicul poate fi admirat, de ce nu l-am vinde?”. În definitiv, absența poate spune o poveste la fel de bine – sau chiar mai bine – decât ceva care ocupă efectiv spațiu.

Scena Mironosițelor la mormânt reprezintă unul dintre momentele cele mai copleșitoare ale Învierii. Femeile, pline de credință, ajung la mormânt cu miruri, pregătite să îndeplinească un ultim act de iubire față de Hristos. Dar ce descoperă? Giulgiurile sunt goale, iar Îngerul le anunță vestea pe care nimeni nu o anticipase: „Nu este aici; a înviat!”. Absența Lui trupească este mărturia prezenței Sale spirituale și a biruinței asupra morții.

Pe de altă parte, în plină modernitate, Salvatore Garau, un artist conceptual italian, a vândut o lucrare de artă numită
„Io sono” (cu numai $18,000 USD), care este – ei bine, invizibilă. Nu este – literalmente! Colecționarul care a cumpărat-o nu a primit o statuie sau o pictură, ci nimic.

Ce au în comun cele două „opere”? Giulgiurile goale și o lucrare invizibilă ne arată că absența poate fi încărcată de semnificație, fie ea spirituală sau artistică. Dar există o diferență notabilă – una ce merită explorată cu umor, deoarece contrastul dintre icoana ortodoxă și arta contemporană poate scoate la iveală idei neprevăzute. În fond, cine ar fi crezut că un înger poate fi primul curator al artei conceptuale?

Imaginează-ți scena: mironosițele, pline de tristețe și speranță, ajung la mormânt dis-de-dimineață. Ele știu ce trebuie să facă: să ungă trupul lui Hristos cu miruri. Dar surpriza lor este totală. În loc să găsească un trup inert, întâlnesc un înger care le spune: „Nu este aici; a înviat!”.

Dacă ar fi să comparăm această scenă cu o experiență artistică, am putea spune că îngerul, ca un curator extrem de stilat, le invită pe mironosițe să contemple absența, dar nu orice absență. Giulgiurile goale nu reprezintă un simplu gol, ci o mărturie tăcută a celui mai mare eveniment din istoria omenirii. Într‑un fel, ar zice criticii de artă de azi, este o „instalație”, iar lipsa elementului central – trupul – este de fapt simbolul unei prezențe.

Absența în acest context nu este un motiv de confuzie, ci de bucurie. Și poate aici începe contrastul dintre spiritualitatea creștină și conceptul modern de artă invizibilă – una promite o prezență transcendentă, în timp ce cealaltă ne lasă doar cu o absență ambiguă.

Să ne mutăm puțin în zilele noastre. Salvatore Garau vine cu o idee îndrăzneață: arta nu trebuie să fie neapărat vizibilă. În „Io sono”, lucrarea sa invizibilă, ne provoacă să contemplăm absența unui obiect fizic, invitându-ne să experimentăm o operă care nu poate fi văzută. Cumpărătorii s-au mulțumit cu un certificat de autenticitate, ceea ce, pentru cei mai mulți dintre noi, sună a... „plasă” artistică. Spre deosebire de mormântul gol, care a dat naștere celei mai mari speranțe, arta invizibilă ne lasă doar cu o întrebare inevitabilă: „Plătesc pentru ceea ce nu văd?”. Este ca și cum, la ieșirea din expoziție, cineva ar trebui să te întrebe: „Ai văzut cât de frumos era nimicul?”.

Desigur, în timp ce mironosițele au plecat de la mormânt cu bucurie, vizitatorii expozițiilor contemporane pot pleca doar cu o nedumerire, poate chiar cu un zâmbet ironic: „Dacă nu l-am văzut, pot spune măcar că mi-a plăcut?”. Umorul devine inevitabil când ne gândim că, într-o lume a materialismului, absența poate fi comercializată cu succes. Absența trupului lui Hristos a schimbat istoria; absența unei opere de artă schimbă extrasele de cont.

Dacă Îngerul a spus, acum două milenii, „Nu este aici; a înviat”, Garau ar putea spune astăzi, „Nu este aici, iar prețul e destul de mare!”.

Pr. Ioan Gînscă
Din volumul „Nu toți primesc galben”, Editura Via, 2025