Monahism sau căsătorie?

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a ajuns prin cădere. Lucrul acesta este extrem de important. Sfântul Ioan Damaschinul spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe Eva, s-a bucurat foarte mult şi a spus: „Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!”. De unde ştia el lucrul acesta, de vreme ce dormea? Pentru că avea înlăuntrul său Rugăciunea minţii şi, în timp ce dormea, vedea şi ce face Dumnezeu. Aceasta este experienţa pe care o au nevoitorii. Chiar şi în timpul somnului, ei se roagă. Este ceea ce spune Cântarea Cântărilor: „Eu dorm, dar inima mea veghează”. Şi apoi, spune Sfântul Ioan Scărarul: „Dorm pentru nevoile trupului, iar inima mea veghează pentru plinătatea dragostei”. Aceasta era viaţa de dinainte de cădere a cuplului Adam şi Eva. Nu a monahului, ci a acestui cuplu.

Îndată după cădere a avut loc o ruptură, o dezintegrare a persoanei, a individului. S-a rupt omul de Dumnezeu. Dumnezeu îl întreabă: „Unde eşti, Adame?”, şi Adam se ascunde. Adam s-a rupt și de sine însuși; una dorea şi alta făcea. S-a mai produs o ruptură și între Adam şi Eva. De unde se vede acest lucru? Din faptul că, la început, când a văzut-o, Adam a zis: „Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!”, iar apoi, după neascultare, când Dumnezeu l-a întrebat „Adame, ce-ai făcut?”, el a răspuns: „Nu eu, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o!”. N-a mai zis „os din oasele mele”, ci a spus „femeia aceasta, pe care Tu mi-ai dat-o!”. Nu mai este „os din oasele mele”, ci a ajuns o „femeie”. Şi, de asemenea, s-a mai produs o ruptură și între om şi întreaga fire, întreaga zidire, care a devenit sălbatică, pentru că Adam era ca o oglindă în care se reflecta harul lui Dumnezeu în întreaga făptură.

Astfel, înainte de cădere avem această viaţă harismatică, pe care o putem numi viaţă feciorelnică, viaţă în Duhul Sfânt. După cădere, nunta îşi schimbă chipul. Dumnezeu le-a cusut haine de piele lui Adam și Evei, ca să-şi ascundă goliciunea. Sfântul Grigorie al Nyssei şi alţi Părinţi spun că „hainele de piele” reprezintă viaţa animalelor necuvântătoare. A intrat în om această viaţă a animalelor necuvântătoare, care se înmulţesc în felul acesta. Prin urmare, felul în care ne naştem este o urmare a căderii. În acelaşi timp, însă, este şi binecuvântarea lui Dumnezeu ca, în această cădere, în această stare, omul să se înmulţească şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Acum ce năzuim? Năzuim ca, fie în căsătorie, fie în viaţa monahală, să trăim în Hristos, în Rugăciunea minţii. Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt. Am cunoscut oameni căsătoriţi care au Rugăciunea minţii şi duc o viaţă de cumpătare, şi am cunoscut monahi care au eşuat în viaţa monahală, nici nu ştiu ce înseamnă Rugăciunea minţii, nu ştiu ce înseamnă viaţă duhovnicească. Dacă citiţi Epistolele Sfântului Apostol Pavel pe care le-a trimis creştinilor, care erau şi ei căsătoriţi şi necăsătoriţi – atunci nu exista monahismul, pentru că toţi trăiau după rânduiala vieţii monahale –, veţi vedea că el vorbeşte în permanență despre omul lăuntric, despre Rugăciunea inimii, spune „să Se sălăşluiască Hristos înlăuntrul inimii”, „să spuneţi în inima voastră cântări şi laude”… Lucrurile acestea le spune tuturor creştinilor, nu doar monahilor.

Dacă omul nu încearcă să-şi depăşească starea de cădere şi nu trăieşte în Hristos, eşuează oriunde ar fi, fie că este căsătorit, fie că este monah, fie că este episcop, fie că este preot. Orice ar fi, a eşuat în viaţă.

Fragment din conferința „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (Iași, pe 30 aprilie 2017)