Moartea unui criminal ‒ sau sfânt?

Pe Anthony Atwood (†8 iunie 2022) ‒ cel cunoscut sub numele de dinainte de botez: Frank, dar și sub numele de după primirea marii schime: Efrem ‒ l-ați cunoscut din articolele noastre anterioare:

Deținutul lui Hristos

Lecția de Rugăciune

„Voi fi împreună cu tine în rugăciune în ziua execuției tale”

V-am prezentat câteva frânturi din corespondența sa cu Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului, care l-a călăuzit spre și în Împărăția lui Dumnezeu.

Cine este Frank Atwood? Lumea se cutremură la simpla auzire a numelui său. Un infractor periculos, acuzat de uciderea unei fetițe de 8 ani și condamnat la moarte, execuția având loc pe 8 iunie 2022.

Așa îl văd oamenii. Dar Dumnezeu îl vede altfel.

Adevărul acestei crime nu a fost dovedit în justiție. Procesul lui televizat a fost urmărit de multă lume, printre care o tânără atletă, Rachel, care, observând anumite disfuncții în derularea procesului, a vrut să afle mai multe și i-a scris lui Frank. Peste câțiva ani avea să-i devină soție. Soția unui condamnat la moarte, de la care ea va primi Viață. Se convertesc amândoi la Ortodoxie și se botează, fiind luați sub oblăduirea Starețului Paisie, ucenicul Cuviosului Părinte Efrem din Arizona.

În seara de dinaintea execuției, Frank-Anthony primește schima mare. Bucuria de pe chipul lui ‒ un condamnat la moarte pe nedrept! ‒ este adeverirea celor ce nu se văd, a Împărăției lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru (cf. Luca 17:21), la care toți avem acces, indiferent cât de „drepți” sau căzuți suntem.

Prin pocăință, tâlharul cel bun a furat Raiul.

Vă prezentăm în continuare mărturia unui reporter american care a fost de față la execuția lui Frank-Anthony-Efrem, acum 4 ani. Cuvintele sunt de prisos. Să cuvânteze viața.

Anca Stanciu

Dincolo de cortina neagră

Reporterul Republic descrie execuția „suprarealistă” a lui Frank Atwood

Am fost martor al vieții. Și am fost martor al morții. Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru spectacolul suprarealist pe care l-am trăit în timpul execuției lui Frank Atwood. Oamenii mi-au spus că e posibil să am un șoc, dar să văd cum Statul Arizona îl omoară pe Frank Atwood pentru răpirea și uciderea lui Vicki Lynne Hoskinson, o copilă de 8 ani, a fost mai mult decât un șoc… M-a schimbat din temelii, ca om.

Miercuri dimineață, în zori, cu câteva ceasuri înainte de ora la care fusese programată execuția, un grup numeros de oameni s-a adunat înaintea Închisorii de stat din Florence, pentru a trece prin punctul de securitate. Îmi amintea de procedura de la aeroport: prezentai numele și actul de identitate, îți scoteai cureaua și ceasul și le puneai într-o cutie de plastic, treceai printr-un detector de metale (defect), erai verificat cu un scanner manual și plecai mai departe.

Am fost separați în grupuri. Și, pentru că ziarului Arizona Republic îi fusese din nou refuzată calitatea de martor media al execuției, i-am cerut avocatului lui Frank Atwood să mă treacă pe lista martorilor săi. A fost de acord, și așa se face că am stat lângă ceilalți martori ai lui Atwood pe tot parcursul zilei. Dar, nefiind martor media oficial, nu mi s-a permis să aduc pix sau hârtie. Cu toate acestea, amănuntele zilei mi s-au întipărit clar și viu în memorie.

Soția sa, Rachel, era acolo, într-o rochie neagră, cu părul roșcat căzându-i peste față, amestecat cu un șuvoi nesfârșit de lacrimi. Erau prezenți și doi consilieri spirituali, îmbrăcați în robe lungi, negre, care-l cunoșteau pe Atwood de mulți ani. Au mai participat și doi membri din biserica lui, precum și mai mulți avocați ai săi.

Funcționarii închisorii i-au separat pe martorii lui Atwood de ceilalți martori și ne-au dus într-o sală de vizite din Sectorul central al Penitenciarului Florence, unde am așteptat aproape o oră. Între timp, funcționarii au adus o cutie frigorifică plină cu sticle de apă îmbuteliată și câteva scaune, pe care le-am așezat în cerc în jurul lui Rachel, ascultând-o povestind despre cele mai bine de trei decenii care trecuseră de când îl cunoștea pe Atwood.

Rachel își vizitase soțul în închisoare timp de treizeci și cinci de ani. Erau căsătoriți de treizeci de ani. Își amintea cum l-a abordat după ce i-a urmărit procesul la televizor, și așa au început să-și scrie. A povestit cum, ani la rând, a dactilografiat corespondența lui scrisă de mână, transformând-o în lucrări ce aveau să alcătuiască, mai târziu, teza lui de doctorat, precum și mai multe cărți pe care avea să le publice. A spus că a aflat despre credința ortodoxă greacă din scrisorile lui și, în cele din urmă, s-a convertit și ea la această credință. „Nu am avut o relație fizică, ci una profund spirituală”, a spus ea.

Membrii parohiei lui Atwood povesteau cum presa din Grecia și din alte părți ale lumii părea să acorde mai multă atenție cazului lui decât mass-media din SUA. Spuneau că sute de membri ai parohiei lor se adunaseră în biserică să se roage pentru el, și că mulți alții, din întreaga țară și din întreaga lume, au făcut la fel.

Am intrat în camera de execuție

Când a venit timpul să părăsim sala de vizite și să mergem spre camera de execuție, ne-am aliniat la intrare. Funcționarii închisorii au încercat să-i împiedice pe avocații lui Atwood să ia pixuri și hârtie. Ei au refuzat, susținând că trebuie să-și ia notițe pe timpul execuției, și în cele din urmă li s-a permis, după ce persoana care se ocupa de noi a contactat pe cineva care și-a dat acordul. Protocoalele publicate ale execuțiilor precizează în mod clar că martorii media pot aduce hârtie și pixuri, dar nu menționează și dacă ceilalți martori au voie.

Drumul de la sala de vizite până la camera de execuție a durat zece minute. Încadrați de funcționarii închisorii, am mers prin Penitenciarul Florence, recent dezafectat. Erau peste 38° C, iar noi ne topeam sub soarele Arizonei. Am trecut pe lângă turnuri de pază goale, unități medicale pustii și clădiri care, pe vremuri, gemeau de deținuți. Liniștea nu era tulburată decât de pașii noștri și de suspinele lui Rachel. Am trecut pe lângă un grup maiestos de cactuși saguaro înalți, ce păreau că stau de pază în curtea închisorii.

Când am ajuns la Clădirea 9, unde se afla camera de execuție, un administrator al închisorii a deschis ușa și ne-a condus în sala de observație. Am mers până la peretele din capăt și am urcat un rând de trepte. M-am așezat într-un ungher, de unde puteam privi pe geamul camerei de execuție. Au sosit trei martori media, apoi martorii acuzării, oficiali din forțele de ordine și familia victimei, inclusiv Debbie Carlson, mama lui Vicki Lynne.

Ni s-a spus în repetate rânduri să nu vorbim și să nu ne manifestăm sentimental în niciun fel. Din locul unde stăteam, nu puteam vedea nici familia victimei, nici reacțiile lor.

Înconjurat de instrumente ale morții

Existau trei monitoare deasupra geamului camerei de execuție, peste care era trasă o cortină neagră. Pe două din monitoare rula aceeași imagine cu targa, văzută de sus. Pe al treilea monitor se vedeau, filmate de sus, fiolele cu substanța pregătită pentru execuție și seringile necesare pentru injectarea substanței în cateterele care urmau să-i fie puse lui Atwood.

Nu l-am văzut pe Atwood intrând în cameră, așa cum prevede ordinul judiciar federal. Cortina a fost trasă abia când echipa de execuție i-a ridicat trupul firav pe targă, probabil dintr-un scaun cu rotile. Cortina neagră a fost trasă iarăși, dezvăluind o vedere laterală a lui Atwood întins pe targă. Era înconjurat de patru membri ai echipei de execuție, îmbrăcați în tricouri negre, șepci negre, mănuși negre, măști negre, care le ascundeau fețele, și ochelari de soare fumurii.

Am urmărit pe monitoare cum a fost imobilizat de echipa de execuție. I-au pus sub cap o pernă, pentru a-l ajuta să îndure durerea provocată de o problemă cronică la coloană. Era legat cu cătușe în mai multe locuri, cu brațele întinse de-o parte și de alta a tărgii.

Atwood purta pe cap o căciuliță neagră, brodată cu cruce roșie, care în credința ortodoxă greacă se numește „fes”. Când echipa de execuție i-a descheiat uniforma de închisoare portocalie pentru a-i pune un electrocardiograf, s-a văzut că la gât purta o cruce neagră.

M-am întărit sufletește pentru ceea ce urma să văd și m-am sprijinit de peretele rece de oțel de lângă mine, dându-mi seama că era de la camera de gazare recent renovată. Eram, literalmente, înconjurat de instrumente ale morții.

Condamnatul le spune călăilor unde să pună perfuzia

Ca și Clarence Dixon[1], pentru că infracțiunea lui fusese comisă cu ani în urmă, Atwood a avut de ales între moarte prin gazare sau injecție letală. El a cerut să fie executat prin gazare cu nitrogen, dar protocoalele Departamentului de Corecție din Arizona prevăd cianură. Astfel, cererea lui a fost considerată, din punct de vedere legal, o nealegere, prin urmare s-a aplicat metoda implicită a statului: injecția letală.

Au intrat doi bărbați în halate medicale albastre, cu bonete medicale pe cap, împingând un cărucior dezordonat, plin cu materialele medicale necesare pentru perfuziile lui Atwood.

Procesul de punere a perfuziilor la Dixon, ultimul deținut executat în Arizona, a durat peste 40 de minute și a implicat puncția venei femurale. De data aceasta au început cu brațul stâng al lui Atwood, dezinfectându-i pielea și căutându-i vena. După câteva minute și, precum se pare, mai multe încercări, echipa a reușit să-i introducă o perfuzie și un cateter în brațul stâng. Apoi au mutat căruciorul pe cealaltă parte, spunându-i că vor introduce un cateter în vena femurală. „De ce?”, a întrebat Atwood. „Mi se ia tot timpul sânge din brațul drept, fără probleme”, a spus echipei.

Atwood părea deja să se încrunte și să aibă dureri din cauza timpului pe care îl petrecuse imobilizat pe targă, și dădea impresia că nu dorea ca procedura să se prelungească. Echipa de execuție nu i-a explicat de ce dorea să pună a doua perfuzie în zona inghinală, dar i s-a spus că vor încerca brațul drept, așa cum le sugerase el. „Doamne”, m-am gândit, „călăii primesc instrucțiuni de la însuși omul pe care urmează să-l execute!”.

Atwood, care și-a susținut tot timpul nevinovăția, le vorbea blând membrilor echipei de execuție. Părea oarecum frustrat, dar a continuat să le ofere indicații celor ce urmau să-i ia viața.

Călăii au încercat de mai multe ori să-i pună perfuzia în brațul drept, fără succes. Unul din ei a clătinat din cap, neputincios. „Nu pricep”, a spus Atwood, „nu am avut niciodată problema asta înainte”. Călăii s-au apropiat din nou de zona inghinală a lui Atwood și i-au propus să folosească vena femurală. „Ați putea totuși încerca la mână?”, a sugerat din nou Atwood, arătând spre mâna lui dreaptă încătușată și mișcându-și nervos degetele. „Au reușit s-o folosească și înainte”. Membrii echipei s-au privit unul pe altul, apoi s-au uitat la Atwood și au spus: „Sigur, mai putem încerca o dată”.

Protocoalele Departamentului de Corecție din Arizona prevăd ca mai mulți membri ai echipei de execuție să aibă o oarecare experiență cu injecțiile intravenoase, adică să aibă licență sau pregătire medicală. Ei sunt obligați să exerseze procedura cel puțin o dată înainte de execuție. Nu se știe dacă cei doi bărbați aveau sau nu o minimă pregătire, dar nu puteam să nu mă mir văzându-i dispuși să renunțe la planul pe care, aparent, îl exersaseră, în favoarea propunerilor lui Atwood.

M-am gândit la Jim Klein, de la Departamentul de Corecție din Arizona, care făcea mai demult execuțiile, că-mi spusese odată că foloseau un braț protetic pentru a exersa înainte de injecțiile letale, ca mai apoi să ajungă chiar să-și pună perfuzii unii altora. Klein mi-a spus că membrii echipei de execuție fuseseră anunțați că personalul medical al închisorii nu participa la execuții datorită jurământului lui Hipocrate pe care îl depuseseră. Asta însemna că sarcina complexă de a duce execuțiile la bun sfârșit era lăsată în mâinile unui grup de angajați ai închisorii care, de obicei, nu aveau niciun fel de pregătire medicală.

Sugestia lui Atwood s-a dovedit eficientă. Au reușit să-i introducă o a doua perfuzie în mână și să fixeze cateterul. Au lipit totul cu bandă adezivă, au atașat tuburile care urmau să fie conectate la substanța letală și au părăsit camera. După estimarea mea, procedura a durat aproximativ treizeci de minute.

În acel moment, consilierul spiritual ortodox al lui Atwood, Părintele Paisie, a fost lăsat să intre în cameră. Prezența lui, o premieră pentru execuțiile din Arizona, a fost rezultatul unui acord între Atwood și stat. Protocoalele anterioare îi permiteau consilierului spiritual doar să fie într-o cameră alăturată; însă avocații lui Atwood au susținut că acest lucru îi încalcă drepturile constituționale și au cerut ca Paisie să-i stea alături în timpul execuției.

Ca și Atwood, Paisie purta un fes negru și avea o barbă lungă, înspicată. A pus pe capul lui Atwood o pânză cu rol ceremonial, numită „epitrahil”, ținând-o cu mâna. S-a apropiat de fața lui Atwood și i-a vorbit în șoaptă. Atwood a zâmbit, încuviințând din cap. Părea mângâiat de prezența lui Paisie.

Un ofițer al Departamentului de Corecție a intrat în cameră și i-a citit lui Atwood ordinul de execuție, apoi l-a invitat pe Atwood să facă ultima declarație. Atwood s-a uitat spre sală cu o expresie senină și conștientă. I-a mulțumit soției sale, Rachel, echipei sale de avocați și consilierilor lui spirituali, „care m-au adus până aici, la poarta Raiului”.

„Vă mulțumesc, preacinstite Părinte Paisie, că ați venit azi, și vă mulțumesc că m-ați adus la credință. Vreau să-i mulțumesc frumoasei mele soții că m-a iubit din toată ființa ei. Vreau să le mulțumesc prietenilor mei, echipei de avocați și, mai presus de toate, lui Iisus Hristos Care, prin această procedură judiciară nedreaptă, m-a condus la mântuire. Mă rog ca Dumnezeu să-Și arate mila Sa tuturor, și mie”.

Ofițerul a părăsit camera, iar pe unul dintre monitoare am văzut un membru al echipei de execuție injectând pentobarbitalul în tuburile conectate la corpul lui Atwood. Aproape instantaneu, Atwood și-a întors capul spre sală, a închis ochii și a început să expire zgomotos, scoțând un fel de horcăit. Respirația i-a devenit din ce în ce mai slabă, apoi s-a stins de tot.

Paisie și-a ținut mâna pe capul lui Atwood în tot acest răstimp. La un moment dat, a părut să clatine trist din cap, privind substanțele care pătrundeau în corpul lui Atwood, apoi și-a întors privirea de la ele.

„Deținutului i s-a administrat substanța letală”, a spus un ofițer care a intrat în sală după câteva minute. Timpul a trecut, iar Atwood a rămas complet nemișcat. Oficialul a intrat din nou și a declarat: „Execuția s-a sfârșit”.

Pe măsură ce cortina neagră a început să se închidă, cei doi bărbați în straie religioase – unul viu și unul mort – au rămas încadrați pe fundalul alb al camerei de execuție, dispărând treptat din fața publicului. Martorii au fost escortați afară în grupuri, în ordinea inversă în care intraseră, ceea ce a făcut ca martorii lui Atwood să rămână ultimii în fața scenei pe care tocmai o văzuseră. Mulți plângeau în hohote; alții păreau în stare de șoc.

„Iubirea vieții mele a murit!”, a spus Rachel Atwood, prăbușindu-se în brațele unui avocat.

4. Adevărata natură a pedepsei capitale

În timp ce mergeam spre lumina zilei, traversând curtea închisorii, am încercat să procesez ceea ce se întâmplase.

Protocoalele Departamentului de Corecție confirmă că puțini oameni văd o execuție, motiv pentru care nu există o conștiință publică asupra acestui act grav și decisiv al Justiției. Pedeapsa capitală este prezentată drept o procedură curată, sterilă, administrativă, desfășurată impecabil și ca la carte. Acum știu ce încercau să ascundă. Am privit dincolo de cortina pedepsei capitale și am văzut-o așa cum este în realitate: un bătrân neputincios este luat dintr-un scaun cu rotile și mutat pe o targă, adaptată pentru persoanele cu handicap, în vederea administrării injecției letale; mâini tremurânde și fețe transpirate căutând o venă; ace străpungând pielea; substanțe inundând existența unui om și înecând-o în moarte.

Am scris mult despre cazul lui Atwood. Am ascultat familia victimei vorbind despre durerea și suferința provocate de uciderea lui Vicki Lynne și, ulterior, de întregul proces – trauma generațională lăsată în familia lor și în comunitatea din Tucson. Am vorbit despre procedură cu toți avocații pe care îi cunosc și am pus întrebări despre evenimentul la care urma să fiu martor. Dar nu eram pregătit să văd actul pedepsei capitale dus până la capăt înaintea ochilor mei.

Statul Arizona aplică execuțiile în numele nostru, al tuturor. Credeam că am înțeles gravitatea acestei proceduri, dar abia acum îi simt adevărata realitate. Astăzi noi am ucis un om. Astăzi eu am ucis un om. Și tot restul vieții mele voi trăi cu conștiința aceasta.

Jimmy Jenkins

Din „Un condamnat la moarte ascet. Corespondența cu Anthony și Sarah Atwood”,

Editura Bonifaciu 2025

Traducere de Mănăstirea Diaconești

[1] Clarence Wayne Dixon, un condamnat la moarte pentru crimă care fusese executat cu o lună înaintea lui Anthony, în ziua de 11 mai 2022, în Arizona, tot prin injecție letală. (n.tr.)