„O cruce mare înseamnă o înviere mare”

Mitropolitul Neofit de Morfu

- Înaltpreasfințite, ce ne puteți spune despre bolile grave de care suferă unii oameni? Și încă o întrebare, primită în scris: slujbele de pomenire a morților doar mângîie sufletele celor adormiți, sau chiar le îmbunătățesc starea? Putem ajuta la mântuirea sufletelor celor din Iad prin rugăciunea noastră?

- În legătură cu bolile grave, acestea le oferă celor suferinzi o șansă la sfințenie. Pentru că, în vremurile noastre, boala poate fi o cale de a dobândi smerenia. Iar lucrul acesta nu este vreo noutate. Încă din vremea Sfântului Isaac Sirul, toți sfinții vorbeau despre adevărul acesta. Mai mult, boala nu este doar o șansă la sfințenie pentru cei suferinzi, ci și pentru cei din jurul lor ‒ pentru cei care îi rabdă, se milostivesc de ei, le dau nădejde și curaj, pentru cei care se roagă pentru ei, care îi îndrumă să meargă la biserică și să primească Sfânta Împărtășanie...

De pildă, în Cipru mulți bolnavi de cancer au învățat să meargă să se spovedească, chiar dacă înainte nici nu voiau să audă de spovedanie sau de preoți! Așadar boala, fie ea mai ușoară sau mai grea, este o mare binecuvântare. Cu cât mai gravă boala, cu atât mai mare binecuvântarea.

Și vreau să vă împărtășesc ceva important, pentru că aceasta este o întrebare foarte însemnată. Aveți în vedere un alt exemplu din viața Sfântului Evmenie Leprosul, ucenicul Sfântului Nichifor Leprosul. Pe vremea aceea, nu avea decât 24 de ani. Venizelos dăduse o lege care îi obliga pe toți monahii să facă armata. Asta însemna că trebuiau să-și radă bărbile, și așa a făcut și Cuviosul. Cu toate că era monah, s-a dus în armată. A fost trimis în Salonic și, când a ajuns acolo, au început să-i apară leziuni mari pe corp. Mi-a spus că durerea era atât de cumplită, de parcă îi trăgea cineva cu grebla pe spate și-i sfâșia carnea de pe el. Ce durere crâncenă!

„Hristoase al meu, cum poți

să mă iubești atât de mult?”

Un doctor l-a examinat și i-a spus: „Spui că ești monah, și totuși suferi de o boală venerică”. „Ce boală venerică?” „Te-ai culcat cu vreo femeie?” „Ce spui, doctore!”, a zis el. „Sunt feciorelnic. Greșești!”. Apoi a venit alt doctor, l-a examinat și a pus diagnosticul corect: „Gheronda, aveți boala lui Hansen. Aveți lepră. O să vină echipa medicală să vă ia și să vă trimită la un centru spcecial” ‒ era un centru pe atunci în Aigaleo, acolo l-am întîlnit și eu prima dată, la spitalul de boli infecțioase.

L-am întrebat: „Gheronda, cum ați reacționat când au auzit ce-a spus doctorul?”. Și ascultați ce mi-a spus: „De-atâta bucurie, am căzut de pe pat pe podea!”. „Doamne, miluiește!”, am zis eu. „Chiar așa?!” „Bineînțeles!”, a răspuns el. „Dar de ce erați așa de bucuros?”, l-am întrebat. „Deoarece o boală gravă este și o mare cercetare din partea lui Dumnezeu. O boală gravă înseamnă o cruce mare, iar o cruce mare înseamnă o înviere mare! Eram așa de bucuros, că am început să plâng și să spun: «Hristoase al meu, cum poți să mă iubești atât de mult?...»”.

De aceea, când vin la mine oameni să se spovedească, nu le dau posturi aspre sau canoane grele, ci le spun: „Găsește un bătrân uitat de-ai săi, care să nu-ți fie rudă, și vizitează-l, fie la el acasă, fie la azilul de bătrâni, îngrijește-l, du-l într-o excursie sau într-un pelerinaj, ajută-l să se spovedească, curăță-l, spală-l... Sau, dacă îți vine greu, du-te la un spital și fă ceva mai simplu: mângâie-i pe cei bolnavi. Vei avea însă o plată mai mică. Doar vei oferi alinare oamenilor! Totuși, prima slujire e mai mare”.

În Sfântul Munte este o vorbă, mai ales în schituri, unde viața este și mai aspră decât în mănăstiri ‒ o să vă spun, dar să nu mă înțelegeți greșit; vă spun doar ca să vă dați seama cât de practică este cu adevărat Ortodoxia ‒, deci spun monahii athoniți: „Dacă nu mănânci rahatul unui bătrân (adică dacă nu-l speli), n-o să ajungi niciodată un gheronda îmbunătățit”.

Cum mă numiți voi mereu: „Gheronda, gheronda!”, dar uitați cât de important e să îngrijești un bătrân! Cât de important e să slujești un bolnav! Gândiți-vă la Sfântul Evmenie, care a îngrijit atâția bătrâni, inclusiv pe Sfântul Nichifor cel Lepros. De aceea Dumnezeu l-a binecuvântat cu atâta har!

Sfântul Porfirie îmi spunea: „De ce îmi zice lumea că sunt sfânt? N-au auzit de Evmenie? El e cu mult deasupra mea. Este un sfânt ascuns, deoarece și-a iubit boala și i-a slujit pe cei aflați în durere, pe cei părăsiți de restul lumii”.

O vedere a Raiului și a Iadului

Acum să trecem la alt exemplu, care ne va duce la cealaltă întrebare, legată de sufletele celor adormiți. Cunosc un sfânt contemporan, n-o să-i dau numele, care, la fel ca mine, a fost fiu duhovnicesc al Sfântului Părinte Evmenie, și care, spre deosebire de mine, a reușit să înainteze duhovnicește. Eu nu fac decât să țin cuvântări... El nu predică. Îmi ascultă toate cuvântările, apoi mă sună și-mi spune: „Ai vorbit bine aici” sau: „Aici trebuia să fi fost mai delicat”. Mă corectează. Știe că sunt acum aici, cu voi, și-i cer mereu binecuvântarea înainte de-a le vorbi oamenilor. Suntem de-o vârstă; el este monah, simplu monah. A fost adoptat. L-a cunoscut pe Gheronda Evmenie și a început să-l cerceteze ‒ haideți să-l numim „Gheorghe”, doar de dragul povestirii noastre! Deci Gheorghe a început să-l cerceteze și a înaintat duhovnicește în Rugăciunea minții.

Dar el râvnea la mai mult. A înțeles că e loc de mai bine, că se poate înainta mai mult. Așa că i-a spus Părintelui Evmenie: „Gheronda, dați-mi ceva mai mult de făcut, nu doar lucrare lăuntrică. Dați-mi și ceva de făcut în afară”. „Ei bine, dacă vrei să faci ceva lucrător în afară, ia lângă tine un bătrân părărsit, unul lăsat de izbeliște de copiii lui, unul care nu-și permite să plătească azilul, și poartă-i de grijă!”. Și Gheorghe a făcut ascultare. A aflat un om bătrân, îi gătea în fiecare zi, îi făcea curat în casă și îl îmbăia, făcea tot ce-i spusese Gheronda. Și, ori de câte ori îl îngrijea pe bătrân, rugăciunea lui lăuntrică sporea. Astfel și-a dat seama că Hristos i-a adăugat har peste har pentru slujirea acestui bătrân bolnav și părăsit de toți.

Nu după multă vreme, s-a dus la Părintele Evmenie și i-a spus: „Gheronda, blagosloviți să mai iau în grijă încă un bătrân?” „Da”. Iar după al doilea a venit și-al treilea ‒ și, fiți atenți, diminețile mergea la lucru, nu era șomer! Îi îngrijea pe bătrâni după-amiezile. La un moment dat, ajunsese să slujească nouă bătrâni! Îi îmbăia, îi curăța, îi hrănea pe toți! A trebuit să „recruteze” și alți oameni, să-l ajute măcar cu gătitul, dar de cele mai grele sarcini se ocupa Gheorghe personal. Când a ajuns să poarte de grijă la nouă bătrâni, L-a auzit pe Hristos în inima lui! Țineți minte rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie, care spune: „Vorbești cu ei, de multe ori, ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați”? Sfântul Simeon Noul Teolog a spus aceasta. Hristos vorbește inimilor acelor oameni care se luptă să-L urmeze în smerenie. Iar Hristos i-a spus: „Gheorghe al meu, cere-mi orice dorești!”. „Și am putut să recunosc că acesta este glasul Domnului”, mi-a spus el, „și am zis: «Hristoase al meu, vreau să-mi arăți, fie și numai pentru un minut, ceea ce noi numim Iad ‒ ce este Iadul cu adevărat? Iar apoi, vreau să-mi arăți și Raiul!». Iar Hristos i-a arătat cum este Iadul și cum este Raiul.

L-am rugat să-mi scrie toate acestea. „Am fost uimit”, a spus Gheorghe. „Aceași Lumină care se revarsă din Sfânta Treime și o cuprinde pe Maica Domnului ‒ de aceea o numim «Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii» ‒, deci aceeași Lumină e primită de cei drepți ca Lumină care îi mângâie și îi luminează, îi umple de cunoștință și de răspunsuri la întrebări pe care le au, ca oameni ce sunt. Și aceeași Lumină, pentru cei care nu sunt drepți, pentru cei care nu s-au smerit în timpul vieții, adică nu au lucrat pocăința cât au fost în viață, pentru ei Lumina este resimțită ca un foc ce le arde conștiința”. Din nou: aceeași Lumină! Dumnezeu nu îi pedepsește, doar că ei percep Lumina în felul acesta, ca foc. Acesta este Iadul!

De aceea, într-o Luminândă a Cincizecimii se spune: „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Sfântul Duh”. Ar trebui să fim cu luare aminte la ce se spune în cântările bisericești. Acestea nu sunt un fel de poezie, ci sunt urmarea experienței concrete și a vederii lui Dumnezeu.

Traducere de Monahia Agatha