Omul, biserică a Dumnezeului celui viu

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Iubiții mei frați, am venit astăzi în această biserică închinată Sfinților Constantin și Elena, cei întocmai cu Apostolii, pentru a săvârși pomenirea și praznicul lor. Ei au fost primii împărați ai Imperiului Roman creștin. Când Imperiul Roman a devenit imperiu creștin, primul împărat a fost Constantin, având-o alături pe bine-credincioasa lui maică, Elena. El este, așadar, conducătorul Imperiului Roman creștin, de aceea îl iubim și îl cinstim nespus.

Sfântul Constantin este cel ce a pus capăt prigoanei asupra Bisericii. Trebuie să știm că până în vremea lui a existat o prigoană cumplită, care a durat aproape trei secole. Biserica era persecutată și chinuită – și, când spunem „Biserică”, nu vorbim abstract despre vreo instituție. Biserica este alcătuită din toate mădularele ei, creștinii, ea este Trupul binecuvântat al lui Hristos, iar Hristos este Capul ei. Știm și citim în istorie că Biserica lui Hristos a trecut prin niște prigoane atât de cumplite, încât creștinii nu se puteau aduna ca să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie. Creștinii mergeau pe ascuns în anumite case, coborau în catacombe sau se duceau în păduri pentru a sluji Sfânta Liturghie și a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos. Și iată că vine Marele Constantin care, prin edictul său, a acordat libertate slujirii, iar mai departe a dat și alte legi în favoarea Bisericii, a creștinismului, în general.

Ieri, iubiții mei frați, la slujba Vecerniei, am vorbit despre măreața lucrare înfăptuită de Sfântul Constantin prin convocarea la Niceea a Sinodului I Ecumenic, la care s-au adunat 318 Părinți de Dumnezeu purtători pentru a combate erezia lui Arie, care se întemeia pe principii filosofice. Arie susținea că Hristos nu ar fi Dumnezeu adevărat, ci cel dintâi creat, cel dintâi zidit de Dumnezeu. Am citit ieri, la Vecernie, câteva fragmente din scrierile lui Eusebiu de Cezareea, primul istoric al Bisericii, care a fost de față la lucrările acestui Sfânt Sinod, arătând cât de frumos a vorbit Sfântul Constantin la începutul Sinodului, ținând un cuvânt excepțional despre pace. Prin lucrările Sinodului I Ecumenic, conduse doar cu numele de Marele Constantin, a fost adusă pacea în Biserică și au fost alcătuite primele șapte articole ale Crezului.

Mare ctitor de biserici

Dar lucrarea Marelui Constantin nu se reduce la aceasta. El a iubit foarte mult Biserica, pe Hristos, Crucea, Sfinții, nutrind o dragoste deosebită pentru cei ce și-au vărsat sângele pentru Hristos și au mărturisit credința în El. Un alt lucru pe care l-a făcut – după ce a acordat libertate Bisericii, cu scopul de a putea fi săvârșite liber slujbele bisericești, îndeosebi Dumnezeiasca Liturghie –, o altă înfăptuire extraordinară a Marelui Constantin o reprezintă faptul că s-a îngrijit el însuși să fie înălțate sfinte lăcașuri.

Am spus mai înainte că Biserica, până în vremea Marelui Constantin, s-a aflat într-o situație foarte dificilă din cauza marilor persecuții, motiv pentru care creștinii săvârșeau slujbele în ascuns, fie în case, fie în păduri, fie sub pământ, în sânurile pământului. Marele Constantin a început să zidească sfinte biserici, îngrijindu-se personal să fie ridicate biserici pe tot cuprinsul Imperiului. De exemplu, la Roma a construit Bazilica Sfântului Petru din cetatea Vaticanului, apoi pe cea a Sfântului Ioan de la Lateran − două bazilici de interes major și deosebită însemnătate. Mutând capitala imperiului din Vechea Romă în Noua Romă (care ulterior avea să-i poarte numele, Constantinopol), s-a îngrijit ca și aici să fie construite sfinte lăcașuri de cult: Biserica Sfinților Apostoli, Biserica Sfintei Irina și Biserica „Sfânta Sofia” − când spunem „Sofia”, nu ne referim la Sfânta Sofia, ci la Înțelepciunea (gr. σοφία) lui Dumnezeu, Care este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.

Sinodul I Ecumenic din 325 de la Niceea Bitiniei a avut loc înainte de întemeierea Noii Rome, a Constantinopolului de mai târziu, și la acest Sinod s-a hotărât că Hristos este Dumnezeu adevărat, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Înțelepciunea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, în Noua Romă, prima biserică a fost construită cu acest nume − dar nu așa cum s-a păstrat până astăzi Biserica „Sfânta Sofia”, ci în forma ei inițială −, dorindu-se astfel ca întregul Imperiu să se întemeieze pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Hristos. Mai târziu, Iustinian, un alt mare împărat, s-a trudit să împodobească strălucit această mică biserică ridicată de Sfântul Constantin, zidind-o în forma în care s-a păstrat până astăzi Biserica „Sfânta Sofia” din Constantinopol.

Marele Constantin a ridicat și alte sfinte biserici, mai ales la Ierusalim, acolo unde a trăit, a fost răstignit și a înviat Hristos, lucrare înfăptuită prin bine-credincioasa lui maică, Elena. Constantin a trimis-o pe maica sa, Elena, să poarte de grijă să se ridice acolo sfinte biserici, iar ea a zidit mai întâi Biserica Sfântului Mormânt, așa cum o vedem și astăzi, cu anexele adăugate ulterior. A mai zidit marea Biserică a Nașterii Domnului de la Betleem, în stil de bazilică. Lucrările au fost conduse de Sfânta Elena, urmând ca mai târziu să vină și Marele Constantin, pentru a săvârși cu solemnitate sfințirile acestor bazilici. Au mai zidit biserica din Nazaret, acolo unde a trăit Hristos, biserica de pe Muntele Eleon, acolo unde Hristos S-a rugat Tatălui cu acea rugăciune adâncă: „Părintele Meu, de e cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26:39), acolo unde a avut loc și Înălțarea. Marele Constantin a avut râvnă și dragoste fierbinte pentru Hristos.

Și nu doar aici a construit sfinte biserici, ci și în Africa de Nord. Să nu uităm că Imperiul Roman era pe atunci unit, Imperiul Roman de Apus era unit cu cel de Răsărit, fiind alcătuit din ceea ce numim azi Europa, Asia Mică și, dincolo de ea, Orientul Mijlociu, ca și toată Africa de Nord − toate aceste regiuni formau marele Imperiu Roman creștin. Marele Constantin a purtat de grijă ca pretutindeni să existe sfinte lăcașuri mărețe în care să-I fie adusă laudă și slavă lui Dumnezeu.

Un sinod al cerului și al pământului

Și, deoarece el a cinstit Biserica și a înălțat atâtea sfinte lăcașuri, de aceea și Biserica îl cinstește pe el − desigur, nu numai pentru aceasta îl cinstește, ci și pentru celelalte realizări ale sale − și de veacuri la rând îi face pomenirea. Când omul luptă pentru slava Bisericii, când face bine Bisericii, el rămâne în pomenirea Bisericii, după cum spunem la sfârșitul Sfintei Liturghii: „Sfințește pe cei ce iubesc bunăcuviința casei Tale”. „Doamne, Te rugăm să îi sfințești pe cei ce iubesc frumusețea casei Tale”.

Zidirea unei sfinte biserici într-un loc, într-o enorie, este o lucrare deosebit de însemnată, pentru că se zidește un lăcaș unde se va aduce slavă și mulțumire lui Dumnezeu, unde se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, unde, mai întainte de toate, se vor aduna toate mădularele Bisericii. Vedeți, numim „Biserică” Trupul lui Hristos, dar totodată numim „biserică” și sfântul lăcaș. Spunem: „O să merg mâine dimineață, când mă trezesc, la biserică”. Repet, în esență, Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi suntem mădularele ei, dar acele mădulare ale Bisericii care se adună într-un loc anume, pentru a săvârși Taina cea mai presus de fire a Dumnezeieștii Euharistii. Tocmai de aceea și lăcașul a primit numele de „biserică”, deoarece în el se aduna poporul. Așadar, mare este cinstea celui ce ajută la construirea unui sfânt lăcaș, acolo unde se adună Biserica, acolo unde are loc Taina Dumnezeieștii Euharistii!

Dar noi, neavând simțuri duhovnicești, credem, avem impresia că, atunci când mergem la biserică, facem și noi o rugăciune simplă, îi vedem pe ceilalți, îi salutăm, după care ne întoarcem acasă. Însă nu-i deloc așa! Biserica, Taina Dumnezeieștii Euharistii este o mare Taină! Este un sinod al cerului și al pământului! Coboară din ceruri toată Biserica, Se pogoară Hristos, Sfântul Duh este trimis de Tatăl și preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos, iar pe Sfânta Masă Se află Însuși Hristos! Acolo unde Se află Hristos, sunt și îngerii Lui, care Îl însoțesc. Oamenii sfinți, care au vedere duhovnicească, adică minte și inimă curată, în timpul Sfintei Liturghii îi văd pe sfinții îngeri, îi văd pe Sfinți stând alături de ei și rugându-se împreună cu ei.

„Voi sunteți biserică a Dumnezeului celui viu”

Ca să vă dau un singur exemplu, Sfântul Spiridon slujea odată și, cu toate că nu era nimeni în biserică, atunci când a ieșit să spună: „Pace tuturor!”, i-a auzit pe îngeri răspunzându-i: „Și duhului tău!”, adică: „Fie ca pacea aceasta să vină și la duhul tău”. De aceea, în troparul sfântului cântăm: „Îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfințite...”. Și alți oameni, mai ales copilașii, care au vedere duhovnicească ‒ acel ochi lăuntric, mintea (nous), ochiul sufletului, ce seamănă cu un televizor duhovnicesc ‒, și ei văd adesea lucruri minunate, câtă vreme noi, cei aflați sub stăpânirea simțurilor, pe care le venerăm, și a rațiunii, nu le putem înțelege.

Sfântul Nicolae Planas, un preot simplu din Atena, pe când săvârșea Sfânta Liturghie și a ieșit cu Sfintele Daruri, un copilaș i-a strigat mamei: „Mamă, Părintele este înălțat la un metru deasupra pământului!”. L-a văzut, așadar, pe preot, în timpul Sfintei Liturghii, că era ridicat de îngeri în văzduh. Și mulți alți Sfinți, de-a lungul veacurilor, s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu, să-i vadă pe îngeri în timpul Sfintei Liturghii.

Iubiți frați, este un mare dar, o mare binecuvântare a lui Dumnezeu faptul că avem sfinte biserici, sfinte lăcașuri de cult în care să se săvârșească Taina Dumnezeieștii Euharistii. Și, dincolo de aceasta, este un mare dar și ca omul să se facă lăcaș al Sfântului Duh, devenind, după cuvântul Apostolului Pavel, „biserică a Dumnezeului celui viu” (II Corinteni 6:16). Căci zice: „Voi sunteți biserică a Dumnezeului celui viu”. „Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?” (I Corinteni 6:15). „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu?” (I Corinteni 3:16). Cu alte cuvinte, asemenea acestei biserici în care intrăm, stăm și privim spre centrul ei, care este Sfântul Altar, tot la fel și omul este biserică a Dumnezeului celui viu. Trupul lui este o biserică, iar înăuntrul lui, inima este un Sfânt Altar, un sfânt jertfelnic unde se săvârșește Liturghia lăuntrică, la cei ce au simțuri noetice, duhovnicești.

Îi cinstim, așadar, pe Marele Constantin și pe Sfânta Elena: pe Sfântă, pentru că a născut un asemenea mare om, ce a făcut atât de mult bine Bisericii, iar pe Sfântul Constantin, pentru dragostea ce a purtat-o lui Hristos și Bisericii.

Să-L rugăm pe Dumnezeu ca, pentru rugăciunile lor, să iubim și noi Biserica și, mai presus de toate, să ne facem și noi biserică a Dumnezeului celui viu! Amin.

Predică la praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena, 21 mai 2025

Traducere de Mănăstirea Diaconești