„Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37)

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Iubiți frați, Hristos a rostit acest cuvânt în timpul sărbătorii iudaice a corturilor. Prin această sărbătoare, iudeii Îl slăveau pe Dumnezeu pentru minunata lor izbăvire din robia egipteană. În fiecare zi, aduceau la templu o jertfă spre pomenirea izvorârii apei din piatră în chip minunat, prin toiagul lui Moise. De asemenea, în fiecare amiază aprindeau în curtea templului două făclii luminoase spre pomenirea stâlpului luminos care îi luminase pe părinții lor, în timpul călătoriei pe timp de noapte. În ultima zi a praznicului, Hristos, aflat atunci în Ierusalim, a vorbit despre faptele minunate de care făceau pomenire rânduielile cultului, și a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea... Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 7:37, 8:12). Ne vom apleca, în continuare, asupra primei afirmații a lui Hristos: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37).

Domnul a descoperit un mare adevăr: minunea izvorârii apei din piatră pentru ca poporul să-și astâmpere setea nu s-a datorat nici firii pietrei, nici puterii lui Moise, ci energiei Pietrei celei duhovnicești, care mergea neîncetat în urma poporului israelit. Iar această Piatră duhovnicească era ‒ și este ‒ Hristos. Apostolul Pavel scrie către corinteni: „[israeliții] beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (I Corinteni 10:4).

Luminați de Preasfântul Duh, Sfinții Părinți au spus că toate arătările lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost arătări ale Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Diferența dintre Vechiul și Noul Testament constă în faptul că în Vechiul Testament Se descoperă Cuvântul Neîntrupat, câtă vreme în Noul Testament Se descoperă Cuvântul Întrupat. Dacă avem simțuri duhovnicești și curăția inimii, putem vedea descoperirea lui Dumnezeu în natură și în istorie.

Hristos întotdeauna ostoiește setea omului care arde să afle adevărata viață și adevărata bucurie. El Însuși este adevărata Viață, Bucurie, Lumină și Binecuvântare a tuturor. Omul, când e unit cu Hristos, dobândește har „din plinătatea Lui” (Ioan 1:16). Hristos ostoiește deplin setea omului. El nu a venit în lume ca să le ofere oamenilor idei sau teorii abstracte, ci viață: „Eu am venit ca viaţă să aibă, și mai mult să aibă” (Ioan 10:10). El îl împacă pe om cu Dumnezeu, firea omenească o face un mic hristos, o face templu.

Omul nu este ceea ce are, ci are ceea ce este

Vedem lucrul acesta în viețile sfinților. Aflați în pustia morții, ei însetează după „Dumnezeul cel viu”. Pe măsura setei și a avântului lor către Dumnezeu, ei primesc în ființa lor apa cea vie, care le ațâță și mai mult setea: „Cei care mă mănâncă pe mine iar vor flămânzi; și cei care mă beau iar vor înseta” (Sirah 24:23). Se vorbește aici despre săturarea cea fără de sațiu de mila dumnezeiască. Astfel, sfinții ne-au arătat că omul nu este ceea ce are, ci are ceea ce este. Adică valoarea lui nu atârnă de bunurile materiale de care dispune, ci fericirea lui ține de înnoirea și transfigurarea firii lui. Această transfigurare, această „schimbare la față” se săvârșește în Hristos.

Există unitate între Hristos și Duhul Sfânt. Precum apa rourează și curățește, așa și Preasfântul Duh îl rourează pe om și îl curățește de toate rănile lăuntrice ale păcatului. Nu este una lucrarea lui Hristos, și alta a Mângâietorului. Duhul Sfânt nu e o energie dumnezeiască abstractă, ci una dintre cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, Cel ce purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul. Această „odihnă”, după Sfinții Părinți, este de fapt o neîncetată mișcare și acțiune, este arătarea în lucrare a Mângâietorului. Astfel, Hristos trimite pe Sfântul Duh, iar Sfântul Duh dă chip lui Hristos „în inimile noastre”. Hristos și Duhul Sfânt sunt cei doi Mângâietori trimiși de Dumnezeu în lume și lucrează îndumnezeirea omului și transfigurarea întregii lumi.

Cine are părtășie cu adevărata Piatră, Hristos, se face izvor de teologie. „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7:37). Aici putem vedea înălțimea antropologiei creștine, cât de sus îl înalță ea pe om. Când Duhul Sfânt Se pogoară în inima omului, omul se schimbă lăuntric, iar schimbarea aceasta se vede și în afară, în felul cum se mișcă, cum tace, cum vorbește. Întreaga lui ființă, odată „schimbată la față”, teologhisește. Omul în care lucrează Duhul Sfânt primește cea mai înaltă harismă, a teologiei.

Prin urmare, teolog nu este absolventul unei Facultăți de Teologie, ci sfântul, care în inima lui primește energiile Sfântului Duh. Viața duhovnicească se împletește strâns cu teologia, pentru că ea se întemeiază pe teologie, iar teologia își trage puterea și viața din viața duhovnicească. Începutul tuturor relelor este ruperea teologiei de viața duhovnicească.

Trăind într-o lume care propune programe de optimizare a vieții omenești și se interesează să promoveze bunurile materiale, trebuie să prețuim marele prinos al Bisericii, care se vădește la praznicele ei. Biserica, prin energia Preasfintei Treimi, transfigurează ființa omului. Iar această ființă „schimbată la față”, în mod real și esențial, schimbă lumea.

Predică scrisă la Duminica Cincizecimii, 12 iunie 2022

Traducere de Mănăstirea Diaconești