

Pr. Varnava Iankos: Iată o întrebare care poate fi smintitoare: „Poate deveni religia o boală?”. Sfântul Porfirie vorbește despre asta: „Pentru mulți, religia poate însemna o luptă, un zbucium și un chin. De aceea, mulți dintre credincioși sunt socotiți nefericiți de către ceilalți, atunci când îi văd în ce hal se află. Și, într-adevăr, așa și este! Pentru că, dacă cineva nu înțelege adâncimea religiei și nu o trăiește, religia se transformă într-o boală, și încă una cumplită!”. Nu sunt smintitoare aceste cuvinte venite din partea unui Sfânt?
Mitrop. Filothei al Tesalonicului: Da, cred că Sfinții erau smintitori, nu aveau niciun stres să nu fie, pentru că puteau spune pe șleau cum stau lucrurile.
Da, o religie poate deveni o boală! Dacă se apropie cineva de religie în mod bolnăvicios, sau încearcă, prin intermediul religiei, să-și acopere în chip superficial nevoile personale, rămânând însă în boala sa, atunci și modul în care se apropie de religie va fi unul bolnăvicios.
Apropiindu-ne de Biserică, suntem datori să luptăm ca să ne slobozim de patimile noastre, și de la patimi să ajungem la adevăratul sens al lucrurilor. E o expresie foarte frumoasă, pe care-o folosea vrednicul de pomenire Părinte Mihalis Kardamakis: „De la patimi, la sensul lucrurilor!”.
Când nu ne lepădăm sinele nostru pătimaș, când nu facem niciun efort de a ne schimba, de a ne pocăi, de a fi oameni ai Bisericii ‒ adică de a ne împărtăși și de a fi în comuniune cu ceilalți ‒, atunci sporim necontenit starea aceasta de boală, ba chiar o acoperim sub „mantia” religiei, transformând-o în ceva mult mai rău. Nu întâmplător Hristos vorbește aspru și se poartă dur cu cei ce distorsionează chipul lui Dumnezeu din inima oamenilor. Le-a vorbit aspru saducheilor și fariseilor, negustorilor din curtea templului și celor care se folosesc de Dumnezeu și de numele Său pentru a face răul ‒ într-un cuvânt, tuturor celor ce suferă de o credință bolnăvicioasă.
„Ai căzut? Ridică-te!Iar ai căzut? Iar ridică-te!”
Pr. Varnava Iankos: Și mai spune Sfântul Porfirie despre credința sănătoasă: „Pe Hristos să-L privim ca pe prietenul nostru. Și este prietenul nostru ‒ o adeverește El Însuși, când spune: «Voi sunteți prietenii Mei» (Ioan 15:14). Ca la unprieten să ne uităm și să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire și încredere. Nu cu teama că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simțirea că ne este prieten. Să-Ι spunem: «Doamne, am căzut, iartă-mă!». Dar, în același timp, să simțim că ne iubește, că ne primește cu gingășie, cu iubire, și ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos! Când credem că ne iubește Dumnezeu și Îl iubim, nu ne simțim străini și despărțiți de El nici chiar atunci când păcătuim! Ne-am încredințat de iubirea Lui și, oricum ne-am purta, știm că ne iubește”.Nu credeți că lucrul acesta este foarte important?
Mitrop. Filothei al Tesalonicului: Este foarte important și e ceva pe care și Sfântul Ioan Gură de Aur îl subliniază de mai multe ori. În imnologia Bisericii, el este numit „chezășuitorul păcătoșilor”, căci se pune chezaș înaintea lui Dumnezeu pentru păcătoși. Spune Sfântul că problema nu e să cazi în păcat, ci să stărui în cădere. Persistența într-un lucru arată ceva bolnăvicios. Genul acesta de oameni sunt destul de dificili. A stărui în cădere, a rămâne căzut... Ce a spus Sfântul Porfirie? „Ai căzut? Ridică-te! Iar ai căzut? Iar ridică-te! Ai căzut iarăși? Ridică-te din nou!”. E ca și cum am merge pe un drum, și deodată ne împiedicăm și cădem. Dacă rămânem căzuți și spunem: „Vai, Hristoase al meu, ce-a fost asta? Vai, de ce-am căzut? Vai, ce mi-ai făcut? De ce mi-ai îngăduit să cad?” ‒ să aveți asta în minte și în alte clipe ale vieții noastre de zi cu zi, și în tot felul de căderi ‒, atunci vom rămâne acolo ca niște mortăciuni, până când va trece vreun creștin să ne ridice. Dacă va izbândi! Pentru că putem să cârtim și în fața lui, și poate să se sature de noi și să plece.
Însă, dacă mă scol, îmi scutur hainele, îmi dau jos praful de pe mine, încerc să-mi vin în puteri și să merg mai departe ‒ asta suntem chemați să facem! Pentru ce există spovedania? Ca să ne putem ridica atunci când cădem. „Și ce voi face: voi cădea mereu și mă voi ridica?” ‒ după cum întreabă ucenicul pe Avva în Pateric. „Da, ori de câte ori vei cădea, ridică-te! Și să te rogi ca, atunci când va veni ceasul morții, să nu te afle în cădere”.
Suntem pe cale. Aici nu trebuie să insistăm pe greșelile noastre din trecut, ci să fim cu ochii ațintiți spre viitor! Să înaintăm! Să nu rămânem împotmoliți în patimile noastre! Să mergem înainte!
Traducere de Monahia Agatha
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!
